Galaxia 42 – nr. 11/2020 – povestiri

Opiniile exprimate aici n-au niciun fel de legătură cu teoria sau critica literară. Sunt doar criteriile și gusturile mele în materie de apreciere a literaturii. Blogul meu, timpul meu, opiniile mele. 🙂 Dacă vă interesează, luați de citiți. Dacă vreți chestii savante, atunci vă sfătuiesc să căutați în altă parte. 😉

Am citit șase povestiri din numărul 11/2020 al revistei Galaxia 42 – trei scrise de autori români, trei de autori străini. Dintre ele, două texte mi-au plăcut, trei mi s-au părut acceptabile, iar unul nu mi-a plăcut.

QI Yue – Zbor de înger căzut

(traducerea Miloș DUMBRACI)

Suprafața Pământului este iradiată, așa încât omenirea s-a retras într-un oraș subteran, unde oamenii au fost modificați genetic să poată zbura. Unii dintre ei, hackeri, descoperă că s-ar putea ca tot ce li se spune oficial să fie doar manipulare și că, la suprafață, ar putea exista lagăre unde oamenii supuși radiațiilor furnizează resursele necesare funcționării orașului. O povestire care mi s-a părut absolut superbă! Intriga e condusă excelent, astfel încât, de fiecare dată când îmi venea să zic „clișeu”, mă trezeam că autorul mă păcălise și, de fapt, ridica miza. Finalul face toți banii, atât ca viziune, cât și ca probleme morale ridicate. Excepțional!

PS: M-am amuzat să văd că traducătorul a simțit nevoia să facă precizarea că nu e de acord cu ideile enunțate în povestire. Faptul că un autor scrie un text nu înseamnă nici că e, nici că nu e de acord cu ideile enunțate acolo. Poate vrea să le promoveze, sau, poate, pur și simplu i s-a părut interesantă, provocatoare, viziunea respectivă (te pune pe gânduri, te face să analizezi). La fel, din postura de cititor, faptul că mi se pare foarte bun un text nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu ideile exprimate acolo, ci doar că, poate, mi-a plăcut cum e scris, mi s-au părut provocatoare ideile, mi-a dat senzația de ceva deosebit de ceea ce citesc în mod obișnuit etc. Ca să zic așa, dacă spun că Dune mi se pare excepțională, nu înseamnă că sunt de acord cu scenariul mesianic și cu genocidul comis în numele său. Dar înțeleg dorința traducătorului de a se delimita, ca să nu se trezească acuzat de te-miri-cine, deoarece observ că sunt tot mai mulți cei care, dacă apreciezi, respectiv respingi un act artistic în sine, automat consideră că ești un apostol al ideilor exprimate acolo, respectiv că ești dușmanul lor de moarte. 🙂

Cat RAMBO – Legea junglei mecanice

(traducerea Miloș DUMBRACI)

Furtul telefonului mobil îi dă ocazia unei femei să descopere că, într-un parc, există o adevărată rezervație de roboței abandonați, care se augmentează folosind componente găsite la gunoi, ori din distrugerea altor roboței. Mi-a plăcut teribil de mult povestirea! Premisa e interesantă, intriga reușită, finalul echilibrat, iar, peste toate, are un aer de inocență care a făcut-o delicioasă.

Bojan EKSELENSKI – Virusul adevărului

(traducerea Alexandru LAMBA)

Trei prieteni visează, în același timp, că au citit într-un ziar despre descoperirea unui ser al adevărului și că l-au întâlnit pe un fost amic, decedat cu mulți ani în urmă. Dacă povestirea spune ce am înțeles eu că spune, mi se pare slabă. Dar e posibil și să mi se fi părut slabă fiindcă n-am înțeles ce voia să zică. Indiferent de variantă… thumb down.

Miloș DUMBRACI – Îngeri de zăpadă

În Uniunea Planetelor Sovietice, un dizident este deportat pe o plantă-gulag. Nu e scrisă rău, dar mi s-a părut departe de acel wow! pe care mi-l provocau împletirile de idei din textele autorului. Două asocieri mi s-au părut neinspirat făcute – mi-au dat impresia că ar fi spus că lemnul de fag e mai fragil ca al coniferelor, respectiv că un om care a emigrat la vârstă adultă pe o planetă cu gravitație mare ar fi scund din cauză că a ajuns să trăiască acolo. A trebuit să recitesc de mai multe ori pasajele respective până mi-am dat seama că autorul vrea să zică altceva decât am înțeles eu în primă fază.

Boris VELIMIROVICI – Dincolo de centură

Un savant vede o înregistrare ciudată. În încercarea de a afla ce e cu ea, ajunge să descopere că miturile cu care crescuse ar putea ascunde, de fapt, un adevăr. Tema pare banală, dar autorul a transpus-o cândva, în viitor și a tratat-o, în opinia mea, suficient de decent încât să-mi țină treaz interesul. Minusurile (amestecul de perfect simplu și compus, faptul că exprimarea am găsit-o oarecum greoaie, precum și faptul că nu am simțit existența unui punct culminant) sunt compensate de plusuri (miza crește continuu, revelația finală e o găselniță care mi-a plăcut, la fel și rezolvarea), așadar apreciez povestirea ca având potențial, dar că mi-aș fi dorit ca acesta să fie exploatat mai bine.

Gabriel Leonard SÎRBU – Tărâmul celor ce ar fi putut fi

A fost odată povestea clasică – un el  și o ea care se iubeau și visau la un viitor fericit împreună. Apoi s-au căsătorit, anii au trecut și… visul s-a împotmolit în realitatea unor vieți ratate. Dar, oare, odată ajuns în acest punct, nu se mai poate face nimic? Din păcate, povestirea mi se pare că se oprește fix când avea potențialul să devină mai interesantă. Așa, am apreciat ideea, scriitura și… cam atât.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *