La pas prin Universul Fronterei – episodul II: Un bilet de plecare de pe Søregaard (1)

Mirosul de aer stătut era prezent în fiecare colţ al modulului-bază. Culturile de fermenţi, folosite pe majoritatea navetelor, emanau un iz rânced. Un briss păros se încăpăţâna să meşterească ceva la sistemul de ventilaţie, cu speranţa deşartă că-l va convinge să facă o minune în atmosfera aceea clocită.

Prin uşa uzată se ivi calota strălucitoare a unui fraake.

– Nu te mai chinui, Tr ew-E! În afară de duhoarea vreunei garnituri arse, nu vei putea schimba mirosul ăsta.

Brissul izbi aparatul din faţa sa cu una dintre cele două mâini musculoase din dreapta. Maşinăria scoase un vaier stins.

– Nu înţeleg de ce nu putem ţine ecluza deschisă! mârâi Tr ew-E. Cu toţii folosim filtre şi, oricum, testele au arătat că atmosfera planetei nu conţine bacterii, spori sau substanţe otrăvitoare!

Masculul fraake intră în încăpere, plesnind din coada terminată cu cili.

– N-avem de unde şti asta până când probele culese nu vor fi studiate în laboratoare specializate. Noi am făcut doar teste preliminare. Crede-mă, cunosc pe cineva care a stat în carantină ani la rând pentru că s-a expus într-un mediu testat superficial. N-a avut nimic până la urmă, dar nici întreg la minte nu mai era după ce i-au dat drumul.

Brissul păros scuipă şi înjură.

– Hai, lasă! îl consolă masculul fraake. Îi arătă monitorul: Uite, se întorc de Fon şi Gu’h-sss. Hai să vedem ce-au făcut…

Tr ew-E expiră prelung. Îşi plimbă privirea de la imaginea prezentată de camera de proximitate la hublou, aşteptând ca scuterul să apară şi pe acesta din urmă.

*

Gérleinul ieşi primul din camera sterilă. Părea epuizat. Se târî fără chef spre automatul de mâncare.

– Ei, cum a fost? întrebă masculul fraake.

– Urăsc expediţiile astea, bodogăni gérleinul vânturându-şi una dintre cele zece mâini subţiri prin grăunţele din castron. De-abia aştept să ajung la baie, să-mi curăţ aripile. Uite-le cum arată!

Cele zece aripioare duble, aflate fiecare pe umărul uneia dintre mâini, erau pleoştite de la costumul spaţial, ca o pungă mototolită. Nuanţa lor – altădată străvezie şi strălucitoare – era acum mată.

– Adevărul este că voi n-aţi fost creaţi pentru viaţa în spaţiul cosmic! se auzi vocea baritonală a lui Gu’h-sss, care ieşea la rândul său din camera sterilă. E imposibil să faceţi un costum în care să vă folosiţi aripile.

– Nimic nu e imposibil, interveni masculul fraake. E nevoie doar de timp până când se va realiza un sistem compatibil cu anatomia lor.

Brissul păros pufni.

– Dacă va fi realizat la fel de bine ca sistemul ăsta de ventilaţie, mi-e şi milă de cel care-l va purta….

Gérleinul dădu amărât din cap şi continuă să îndese fără chef grăunţe între mandibulele puternice. Gu’h-sss îşi luă o cutie cu un lichid urât mirositor. O cuplă la masca sa, apoi începu să soarbă, cu pauze mari.

– Fă-mi şi mie loc, de Fon!

Creatura înaripată se dădu indiferentă la o parte. Orscordul aruncă pe jos o pătură care stătea îngrămădită pe capătul băncii.

– Dacă e cineva care ar trebui să protesteze, eu sunt acela! bombăni el după ce se aşeză. Dintre toţi patru, eu sunt singurul care nu poate să mănânce normal!

– Ce să spun! îl zeflemisi Tr ew-E. E vina mea că nu trebuie să deschid simultan gura şi nasul ca să pot respira? Sau Dovol, că-i sunt suficiente filtre nazale care să modifice puţin concentraţia aerului?

Orscordul dădu să replice, dar masculul fraake interveni:

– N-are rost să ne tot ciondănim. Suntem de atâta vreme în spaţiu, încât avem nervii la pământ şi nu vom rezolva nimic vărsându-ni-i unul pe altul. Mai bine povestiţi-ne ce s-a întâmplat în periplul vostru!

Vreme de câteva minute, nou-veniţii mâncară în linişte. După ce-şi ostoi un pic foamea, gérleinul ridică privirea din bol.

– Ce să se întâmple… Am traversat culoarul albastru, aşa cum s-a stabilit.

– E mai lung decât credeam, completă Gu’h-sss. Probabil că structura faţetată a planetei a indus în eroare aparatele când s-au făcut măsurătorile preliminare.

Structurile cristaline din sol reflectau în moduri extrem de ciudate lumina combinată a celor trei sori – unul purpuriu, ceilalţi azuriu şi galben-verzui. Planeta era mereu acoperită de un strat gros de nori, care distorsiona această lumină, îmbrăcând locurile în culori cu nuanţe schimbătoare.

– Viaţă? adresă Dovol întrebarea obişnuită la prima descindere pe o planetă.

– Probabil că există forme inferioare. E greu să le deosebim într-un mediu atât de diferit de standarde, dar tind să cred că unele dintre lucrurile pe care le-am întâlnit erau vii.

– De fapt, interveni orscordul, veţi vedea înregistrarea drumului şi-o să vă puteţi da singuri cu părerea.

– Chiar aşa! aprobă de Fon. Până o vizionaţi, numai bine îmi curăţ aripile! Pe urmă discutăm cât vreţi.

Animat de gândul reconfortant, gérleinul se ridică şi aşeză deoparte bolul plin încă pe sfert cu grăunţe negre. Apoi, scărpinându-se insistent cu toate mâinile pe aripioare, se îndreptă spre sala de baie.

Orscordul continuă să mănânce preocupat, în timp ce Dovol şi Tr ew-E făceau setările necesare pentru a urmări înregistrarea. Gu’h-sss îi întrerupse din munca lor doar o dată, întrebând cu glasul lui dogit dacă şeful securităţii şi comandantul reveniseră la bază.

– Am primit un semnal cu aproape o oră în urmă, răspunse brissul păros. Terminaseră de verificat perimetrul propus şi aveau de gând să se întoarcă.

– Deja apar pe monitor, confirmă Dovol. Până termină de Fon baia, vor fi aici.

Orscordul continuă să soarbă prin tubul care cupla masca la vasul cu mâncare, lăsându-i pe cei doi să urmărească în linişte înregistrarea. Apoi, până la sosirea comandantului, se lungi pe banchetă şi căzu într-un somn adânc, fără vise.

*

Când ieşi din baie, cu aripioarele strălucind sub pelicula de ulei care le acoperea, Fyl da Gray de Fon nimeri în mijlocul unei discuţii aprinse. Tr ew-E şi Dovol se aflau tot în apropierea monitorului, Gu’h-sss stătea tolănit pe banchetă, cu ochii întredeschişi, şeful securităţii sprijinea canatul uşii care dădea în holul dinspre camera sterilă, iar comandantul stătea încruntat în picioare, adâncit în gânduri.

Gérleinul privi adunătura pestriţă, zâmbind în sinea lui. Masculul fraake şi comandantul arlot – înalţi de peste doi metri – erau în mod clar stânjeniţi de tavanul destul de coborât al modulului-bază. Orscordul – mai mult lat decât înalt – dădea impresia că se revărsa peste marginile băncii, pe podeaua scorojită. Doar brissul păros şi şeful uman al securităţii păreau să se simtă în largul lor în acea arhitectură – prea mare pe gustul unei mici creaturi înaripate ca de Fon.

– Eu cred că avem de-a face cu viaţă inteligentă sau, oricum, cu o fază incipientă a ei! tocmai argumenta Dovol cu vocea lui clară şi cristalină.

De Fon aruncă o privire spre monitor. Acesta prezenta imaginea transmisă de camera lăsată în peştera de la capătul culoarului albastru. Obiectivul era focalizat în acel moment pe piatra mare care îi frapase pe el şi pe Gu’h-sss când ajunseseră acolo.

– Bine ai venit, de Fon! îl salută comandantul când îl văzu. Vino, avem nevoie şi de părerea ta în legătură cu peştera aceea!

Arătă spre monitor.

– Voi doi aţi fost în peşteră, se băgă în vorbă masculul fraake. Ce părere aveţi despre piatră?

Gérleinul se apropie, sfârâind din aripioarele care se mişcau mai repede decât putea sesiza ochiul vreunei fiinţe. Studie încă o dată bucata de rocă – de data aceasta în proiecţia oferită de monitor – ca şi cum ar fi dorit să-şi verifice ipotezele.

– E puţin probabil să fie acţiunea naturii, îşi începu el expunerea. E aşezată într-o zonă ferită de efectele agenţilor externi. Părerea mea este că avem de-a face cu un artefact.

Ochii bulbucaţi se îndreptară spre orscordul care mormăi aprobator – semn că şi el prezentase o versiune similară. Era normal, ţinând cont că – pe drumul de întoarcere – dezbătuseră împreună problema.

– De-asta am şi lăsat o cameră de supraveghere, explică de Fon. Dacă cineva a adăpostit cu atâta grijă un artefact acolo, e foarte probabil că va mai reveni.

– Dacă aşa stau lucrurile, se auzi din spatele tuturor vocea şefului securităţii, atunci lucrurile sunt foarte simple. Adunăm ultimele probe necesare, apoi anunţăm o Navă de Contact să vină pe această planetă. Dacă vorbim de viaţă inteligentă, este deja treaba lor…

Comandantul ridică o labă păroasă.

– Să nu ne pripim, Sanders! Nu ştim încă nimic precis. Nicio Navă de Contact nu va primi sponsorizare să coboare aici dacă-i prezentăm doar datele pe care le avem acum. Să ne vedem de prospectările noastre în conformitate cu graficul stabilit. Se răsuci spre om: În definitiv, n-am sesizat niciun pericol aparent în circuitul pe care l-am întreprins.

– Asta nu înseamnă că nu există! replică Sanders. Planeta nu aduce cu nimic din ceea ce cunoaştem. Nu ştim la ce ne putem aştepta.

Arlotul scutură capul pletos, apoi porni spre baie.

– Tocmai de aceea vom merge în continuare conform graficului. Problema vieţii inteligente o vom studia adiacent – fără a o neglija, dar şi fără a o supraestima.

Aruncă o privire la indicatoare.

– De cart stau astăzi Tr ew-E, Dovol şi cu mine. Primul cart începe peste trei sferturi de oră. Pe ceilalţi vă sfătuiesc să vă terminaţi lucrul şi să treceţi la odihnă.

Deschise uşa sălii de baie şi se opri.

– Pfui, de Fon, dar ai cam exagerat cu uleiurile tale aromate! Filtrul meu nu reuşeşte să oprească mirosurile…

Rămase câteva clipe în pragul uşii, cântărind în minte opţiunile. Gura i se strâmbă într-un rictus. În cele din urmă, se decise şi intră.

*

Soarele albastru stătea suveran în crucea cerului, acoperind cu nuanţe de un violet puternic pământul aflat sub stratul de nori. Toate lucrurile de pe planetă erau încărcate de tuşe puternice de negru, iar irizaţiile roşiatice – date de soarele aflat acum la apus – nu făceau decât să îngreuneze vizibilitatea.

Modulul-bază apărea ca o pată întunecată pe platoul aproape neted pe care poposise la aterizarea pe Søregaard. Era un vehicul standard clasic, cu trei compartimente, o cameră sterilă şi utilităţi. Avea în plus doar un compartiment pentru animale vii – pentru a suplini necesităţile alimentare ale masculului fraake. Spaţiul util era extrem de restrâns, mai ales din cauză că multe lucruri potrivite pentru o rasă erau complet inutile alteia. Locatarii rezistau eroic, numărând zilele pe care le mai aveau conform graficului până la revenirea pe nava mamă care-i aştepta pe orbită.

În general, nu se făceau grafice mai lungi de două săptămâni. În cazul Søregaardului, ele fuseseră reduse la opt zile locale. Nu părea un termen lung, iar exploratorii aveau de lucru continuu. Însă traiul în comun a şase specii diferite era greu de suportat. Chiar şi perioadele de cart păreau mohorâte, atâta vreme cât nu exista vreun element care să stârnească cât de cât interesul.

Nu la fel privea lucrurile Dovol, pentru care descoperirea gérleinului şi a orscordului constituia un subiect de studiu extrem de incitant. Forma pietrei mari din peşteră îi dădea impresia de lucru artificial, pe care doar o creatură înzestrată cu raţiune ar fi putut-o concepe. Aşa se face că, în timpul cartului său, proiectă în întreaga cabină holograma pietrei. Apoi începu să studieze fiecare linie, concavitate, unghi – în dorinţa de a descoperi elemente similare unei culturi cunoscute.

Afară, nimic nu părea ciudat. Existau anumite zgomote specifice perioadei „albastre”, diferite de cele „purpurii” şi „verzi”. Dovol considera că ele aparţineau faunei locală, în timp ce comandantul le consemnase în jurnalul oficial ca fiind produse de aerul care trecea prin formaţiunile naturale.

Studiul hologramei îl obosi. Încercase să facă extrapolări pornind de la formele pe care le vedea, dar nimic nu se potrivea cu ceea ce exista deja în bula de Dataspaţiu a modulului. Era cazul să renunţe. Chiar dacă ar fi apărut ceva, epuizarea l-ar fi făcut să treacă peste respectivul amănunt. Renunţă, cu regret, şi privi indicatoarele de bord. Totul funcţiona în parametri normali.

Începu să se joace, comutând imaginile de pe monitor de la o cameră la alta. Deodată, încremeni:

– Pentru numele…

Îşi înghiţi restul strigătului, pentru a nu-i trezi pe ceilalţi. Privi încă o dată cu şi mai mare atenţie, frecându-se la cei trei ochi pentru a fi sigur că nu avea vedenii. Când se convinse că nu se înşela, se repezi în dormitorul comun. Îşi aşeză mâna termintă cu cili peste pieptul musculos al comandantului şi-l scutură uşor. Când văzu ploeapele ridicându-se, şuieră şoptit:

– Vino repede!

Arlotul se ridică cu o sprinteneală uimitoare pentru greutatea lui. Privi din reflex spre becul de alarmă şi se linişti, văzându-l stins. Se aranjă în mers, astfel că – atunci când ajunse în cabina de comandă – avea ţinuta regulamentară.

Abia după ce închise uşa în urma lui întrebă ce se întâmplase. Masculul fraake se mulţumi să arate cu mâna spre imaginea pe care camera o transmitea din peşteră. Comandantul se apropie de monitor şi se aplecă în faţă – de parcă n-ar fi fost sigur că era complet treaz.

– Când au apărut? întrebă într-un târziu.

– Nu ştiu, ridică Dovol din umeri. M-am ocupat mai mult cu studiul hologramei pietrei – îşi îndreptă cilii spre lucrarea pe care o abandonase – şi doar acum câteva minute am văzut ce se întâmplă în peşteră.

Arlotul trase cu coada ochiului spre indicatoarele de bord. Văzu că fusese trezit cu câteva minute mai devreme, dar nu protestă.

– Vreo idee?

Întrebarea constituia o tragere de timp până când avea să-şi stabilească propriile concluzii.

– Cred că ar fi bine să iau un scuter şi să merg aco…

– Asta în nici un caz! tună comandantul, apoi îşi dădu seama de tonul folosit şi reveni la vorbirea aproape şoptită: Asta în nici un caz! Ar fi o dovadă de gravă încălcare a oricărui regulament. Nici nu vreau să mă gândesc la ce pericole ai fi expus, sau ce tărăboi ar face Sanders dacă ar afla!

Lui Dovol îi stătu pe limbă să replice că, probabil, ultima problemă îl preocupa mai tare pe arlot, dar se abţinu. Era obosit, stresat, iar un lucru spus în acea stare risca să fie nepotrivit. Preferă să întrebe:

– Şi atunci?

Comandantul studie atent imaginea înainte de a răspunde.

– Du-te la culcare. Voi fi cu ochii pe ce-o-fi-acolo şi, dacă mi se pare că devine periculos, dau alarma. Dacă nu, dimineaţă vom decide cu toţii ce măsuri trebuie să luăm.

Dovol încuviinţă. Odată trecut momentul de revoltă, redevenise raţional, acceptând că aceea era calea logică de urmat.

– Cart uşor! îi ură şi trecu în camera alăturată.

Arlotul mulţumi cu o scurtă ridicare de labă, fără a-şi desprinde ochii de la monitorul pe care pulsau, stins, mai bine de o duzină de luminiţe turcoaz.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *