Apărarea siciliană

(fragment)

Pe vremea mea…

Aşa încep multe dintre poveştile celor trecuţi de o anumită vârstă. Cum am ajuns și eu, la un moment dat – mai precis, de când Anda a început să pună întrebări despre lumea înconjurătoare. Îi spusesem la un moment dat că pe vremea mea nu existau bancomate. O după-amiază întreagă îi explicasem apoi cum puteam trăi astfel, cum primeam banii şi unde-i ţineam. În continuare, timp de aproape o lună, fusesem nevoit zi de zi să discut cu ea despre lucruri care, în copilăria mea, fuseseră altfel – lipsa calculatoarelor, ideea de generaţie cu cheia la gât, cartele şi cozi. În final, venise marea întrebare:

– Tati, dar pe vremea ta erau câini?

Atunci am înţeles că, pentru ea, eram o creatură ciudată din vremea dinozaurilor. Trecuseră abia două decenii de când lucrurile fuseseră așa cum le istoriseam, dar păreau la ani-lumină distanţă. Cred că a fost prima criză majoră din viaţa mea – în sensul de a realiza că viaţa trecea pe lângă mine cu viteza unui tren rapid, iar copilăria ce-mi apărea abia terminată de curând devenise o piesă de muzeu, îngheţată într-un timp de unde n-avea să mai revină vreodată.

Aşadar, pe vremea mea, verile erau altfel. Lungi, călduroase, cu ploi furioase ce răvăşeau preţ de o jumătate de oră calmul unei zile senine. Nu-i vorbă că şi iernile arătau altfel. Cu ninsori nenumărate, cu zile şi nopţi geroase, cernându-se una după alta în săptămâni întregi. Acum avem anotimpuri amestecate, cu zile călduroase strecurându-se iarna printre cele nu-cine-ştie-ce-friguroase, ori cu vânturi reci în verile ce ar fi trebuit să fie calde. Cum am auzit pe cineva spunând, foarte inspirat, anul acesta primăvara căzuse într-o joi.

Vara petrecută în stradă a fost şi ea altfel decât pe vremea mea. Un iulie călduros şi uscat. Am văzut norii înconjurând Alba Iulia şi am auzit despre grindina care prăpădise culturi în apropiere. Totuşi, oraşul a rămas uscat, ca o anti-oază. A urmat un august cu ultimele două săptămâni răvăşite de un vânt rece, tăios, condimentat cu ploi de noiembrie, făcându-mă să mă întreb serios cât aveam să mai rezist departe de confortul şi căldura unui apartament. Apoi vremea s-a îmbunat. Septembrie, octombrie şi chiar noiembrie au adus o toamnă lungă, călduroasă, cu pomi înmuguriți a doua oară şi flori ce şi-au deschis din nou cupolele.

Până şi pădurea părea nostalgică. Unii copaci întârziau să-și lepede frunzele îngălbenite, în timp ce alţii se chinuiau să păstreze pete verzi de culoare în veşmântul roşu-maroniu. Şi totuşi…

Pământul era acoperit de frunze. Multe. Le stârneam cu pantofii mei scâlciaţi, cu un număr mai mari şi cu talpa desprinsă pe alocuri. Când şi când, mă aplecam să culeg o ghindă scăpată cine ştie cum de mistreţii şi veveriţele ce se pregăteau pentru iarnă. Atent să adun mai multe, m-am învârtit o vreme în jurul unui stejar. Probabil că, dacă n-aş fi fost preocupat să dau frunzele la o parte, aş fi sesizat mai repede poteca ce cobora într-unul dintre făgașele adânci săpate de apa de ploaie.

Abia când m-am plictisit de adunat ghinde şi am redevenit conştient de universul din jur am observat-o. Ceva se prăvălise în vale – poate un copac putred lovit de vâtul puternic. N-ar fi fost ceva neobişnuit şi am urmat cu privirea urma lăsată printre frunze. Traiul în natură mă învăţase să mă bucur de orice, să-mi ofer timp pentru a trăi, efectiv, fără a mă simţi presat de timp.

L-am văzut, acolo, în valea micuţă. Nu era un copac.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *