Ultimul flux

(fragment)

Linniul înota lent. Numele său era o simfonie cu succesiunea allegro-adagio-menuet-presto. Era obosit. Tăia lichidul sulfurat cu gesturi largi, mişcându-şi leneş cele patru tentacule.

Schimbul de lucru din ziua aceea fusese foarte solicitant. Verificase personal ca fiecare produs al comenzii să funcţioneze ireproşabil şi să fie ambalat cu grijă. Era cea mai mare afacere pe care i-o propusese vreodată familia Fugii aceleia cu tonalităţi aristocratice. Şi n-avea de gând să dea greş.

Nivelul oceanului creştea constant. După stadiul fluxului, mai mult ca sigur că a doua lună se ridicase şi ea deasupra plafonului de nori care îmbrăca planeta. Platformele de observaţie, situate în vârful celor mai înalte clădiri ale Cheii, fuseseră acoperite deja de ecoldul al cărui nivel creştea constant.

Presiunea ridicată îi obligase pe linni să renunţe la înot şi să coboare pe fundul canioanelor care brăzdau aşezarea într-o reţea rânduită după planuri riguroase. Curând, se goliseră şi ele. Doar întârziaţii rămaseră să tulbure lichidul dens, plin de mistere. Intensitatea şi cadenţa mişcărilor lor spuneau totul: cine se grăbea, cine era obosit, cine se afla sub influenţa algelor psihotrope…

Chiar în faţa Simfoniei A-a-m-p, la intersecţia cu un canion lăturalnic, se afla o persoană din ultima categorie. Îi venea greu să facă faţă derivei induse de curenţii ecoldului şi se ancora şovăielnic cu picioarele de pavaj. Balizele de orientare îşi trimiteau vibraţiile surde, ghidându-l.

Mormăia un cântec în surdină. Simfonia A-a-m-p îşi dădu seama că vocea îi era familiară. Se propulsă în direcţia ei şi ajunse lângă individ tocmai când acesta se oprea pe loc, dezorientat de o baliză defectă.

– Tocata, iar n-ai ştiut când ţi-e de ajuns?

Masculul alfa, masiv şi nesigur, se răsuci în direcţia din care venea glasul.

– Simfonia A-a-m-p? cântă el în falsetto. Nici nu ştii ce zi grea am avut azi!

– Sunt sigur. Îl prinse cu tentaculele: Hai, să mergem acasă…

Îşi înfipse ghearele picioarelor în crăpăturile pavajului şi înaintă precaut, căutând să compenseze balansul necontrolat al masculului uni-.

– Tu pe unde-ai f… fost? La clubul tău?

Cânta uşor împiedicat, semn al stării halucinatorii avansate.

– Nu, n-am avut timp. A trebuit să mă ocup de o comandă mare.

– Asta e bine, bine… Termină sonetul cu un mormăit, apoi reluă: Mă bucur că merge afacerea. Măcar atât. P… pentru că restul…

Îşi pierdu echilibrul, dar Simfonia A-a-m-p îl redresă înainte să cadă amândoi. Masculul alfa se agăţă mai bine cu două tentacule în jurul lui, apoi reluă în growling:

– Transmisiunile pe care le-am ascultat astăzi la club au fost deprimante. Un adevărat req… requiem. Doi Bemoli din cealaltă emisferă a Muzicii Grandioase şi-au declarat război. Ambii îşi caută acum aliaţi. Gamele Majore se străduiesc să împiedi… ce esca… esca… es-ca-la-da-rea conflictului, care poate avea consec… consecinţe teribile. În Polifoniile din oceanele ecuatoriale a izbucnit o epidemie devastat… oare. Câţiva Becari slab dezvoltaţi se confruntă cu schimbări clima… cli-ma-te-ri-ce în-gri-jo-ră-toa-re; secete ce se prelungesc zile în şir. Şi, ca un flux peste toate, în colonia lunară se pare că a izbucnit o revoltă! E tragic, îşi încheie partitura mesto.

– Se vor rezolva, încercă să-l consoleze Simfonia A-a-m-p pe un ton affetuoso. Au mai fost asemenea situaţii şi vor mai fi.

– Nu înţelegi, se bălăbăni Tocata. Niciunul dintre voi nu pricepe…

Glasul i se pierdu într-un murmur neinteligibil. Simfonia A-a-m-p îl cără mai departe, tăcut. În ciuda a ceea ce credea masculul alfa, el înţelegea. Transformările prin care trecea lumea de câteva decenii erau tot mai violente. O schimbare climaterică majoră era aproape inevitabilă.

Înaintau încet prin canionul deasupra căruia bancurile de peşti se avântau lipsite de griji. După cât de mult ridicase marele flux nivelul oceanului sulfurat, probabil că a treia lună răsărise şi ea. Lumea sălbatică din afara Cheii se aduna acum în pătura de lichid de deasupra sa. Dincolo de vârfurile celor mai înalte construcţii coralifere, printre coşurile ce ieşeau la suprafaţă, se găsea acum un tărâm ce alimenta poveşti macabre. Fuseseră compuse requiemuri despre o fabuloasă lume a ororilor stăpânită de peşti în timpul fluxului cel mare, când linnii dormeau.

Intrară în zona rezidenţială unde se afla coralul lor. Inserţii metalice rezonante formau arabescuri pe faţadele clădirilor. Sunetele adâncurilor se reflectau din ele într-o muzică unitară, fără distonanţele specifice modulaţiilor sărace. Din marea de sunete, Simfonia A-a-m-p distinse murmurul discret al coralului lor. Era o combinaţie unică dată de gurile de ventilaţie prin care lichidul clipocea uşor şi pieile darabanelor ce se umflau şi se dezumflau în timp ce lansau bule.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *