Sindromul Charlotte

(fragment)

Morfeu îi conduse într-o încăpere plină de dulapuri vechi, prăfuite. Într-un capăt al ei era o ușă întredeschisă spre altă încăpere. Prin crăpătura subțire se zărea un cadru de pat metalic acoperit de o saltea mizerabilă. Oliver nu se înșelase, moșul avea un loc unde-și lăsa clienții să se bucure de marfă. Fusese, ca ofițer începător, în câteva razii prin astfel de case. Credea că, de atunci, dispăruseră.
– O să vă rog să rămâneți acolo și să-mi spuneți ce v-ați dori.
Agenții se opriră la îndemnul bătrânului și îl urmăriră cum se îndrepta spre dulapuri.
– Câteva la hârtie pentru Oliver. Dă-mi cinci bucăți, comandă hotărâtă femeia.
– Pfuuu… astea-s scumpe-al dracului… șuieră arabul.
– Parcă ne înțeleseserăm să nu mai vorbim de bani. Sau n-or fi buni ai mei? Nu-i nimic, merg două străzi mai încolo, la Hypnos iar el se va bucura să încaseze câteva mii, replică roșcata.
– Mii?! Doamne apără și păzește, dar cine-a zis că mă vait? Am scos și eu, așa, o vorbă proastă… Uite, aici sunt cinci bucăți!
Morfeu întinse palma cu cinci țigări în hârtie albă, cu filtru gălbui. Le deșertă în palma lui Oliver, privindu-le lung, de parcă-și lua rămas bun de la ele.
– Iar dumneata…?
– Eu vreau câteva din alea tari, de pe vremuri!
– De-alea să fie! acceptă moșul, fără să mai comenteze.
Dintr-un sertar de sus, pe care scrijelise cu cuiul trei steluțe, scoase marfa cerută. O întinse spre Dana, iar femeia se strădui să-și ascundă bucuria la vederea țigărilor răsucite în hârtie aurie, fără filtru.
– Cât face?
– Pentru dumneata, o mie jumate! răspunse grăbit dealerul, invitându-i să coboare spre parter.
Dana își spuse că, probabil, nu valorau nici măcar o mie, dar odată ajunsă în dreptul barului, spuse tare, ca s-o audă și Isolda:
– Bine, uite două, pentru că te-am deranjat din somn. Să-i cumperi ceva frumos soției!
Știa că arabul mai pune bani la ciorap, iar dacă umflase prețul pentru doi agenți Cypol, merita să împartă întregul câștig cu consoarta.
În mașină, Oliver se relaxă și zâmbi, lăsându-se pe spate:
– Ce personaje! Auzi, așa îl cheamă pe el, Morfeu?
– Ei, pe naiba! răspunse Dana grăbită să ajungă pe străzile Metropolei. Așa și-a spus după ce a început afacerea. Ce, crezi că pe nevastă-sa o cheamă Isolda? Așa o strigă el, cică dă bine la mușterii.
– Unde mergem?
– La mine. Ai altă propunere?
– N-am, recunoscu bărbatul trecându-și mâna peste obrajii nebărbieriți.
Decorurile apartamentului Danei îi deveniseră familiare de când începuse să-și petreacă tot mai multe nopți acolo. Avusese o perioadă în care se îndepărtase de ea și se crezuse vindecat. Rătăcise, la propriu și la figurat, fără să-și găsească un rost. Se implicase în alte anchete decât ale ei, înnoptase acasă, acolo unde soția și copiii se obișnuiseră să-l vadă doar plecând. Apoi, într-o seară, îi dăduse un mesaj scurt: “Sunt jos. Pot să urc?” Primise imediat răspunsul: “Te aștept” și auzise mecanismul de la intrare care debloca ușa. Nu i se ceruseră explicații, nu le dăduse. O îmbrățișase îndelung, cu senzația că-și semna condamnarea la moarte.
Agenta alese, pentru seara aceea, HollowDreams. Pereții se colorară într-o nuanță palidă de bleu, iar lumina discretă venea din niște corpuri ascunse în plinta parchetului. Pe tavan se mișcau nori pufoși, alburii. Femeia își aruncă pantofii din picioare și scoase din geantă pachețelele, nu înainte de a activa sistemul de bruiaj. Lăsă țigările lui Oliver pe măsuța dintre fotolii, despachetându-le pe ale sale cu mișcări lente.
– Ne-ar trebui niște scrumiere. Ai? întrebă Oliver.
– Glumești?! De unde?! Sacrificăm niște pahare.
– Să aduc eu? De care?
– De care te lasă inima, îl lăsă Dana să aleagă. N-ai face rău să aduci și o sticlă de vin.
– Sărbătorim ceva?
– Nu, doar trăim! răspunse femeia zâmbindu-i.
Oliver răsuci între degete țigara; o mirosi îndelung înainte de a o aprinde. Trase primul fum cu grijă, îl plimbă prin gură și-l suflă imediat afară. Următoarele își făcură loc în jos, pe trahee. Poate nu era tutunul suficient de tare, poate nici corpul lui nu mai avea sensibilitatea din urmă cu douăzeci de ani, însă bărbatul nu tuși nici măcar o dată. Stinse chiștocul ajuns aproape de filtru în paharul scund și luă prima gură de vin.
– Noroc! spuse privindu-și partenera.
Cu pupilele ușor dilatate, Dana îi răspunse dând din cap:
– Te vreau, Oliver!
– Acum sau după…? întrebă acesta dând din cap spre pachețelul de pe masă.
– Cred că după. E-așa de bine…
– Te duceai des pe-acolo?
– Unde? La Morfeu?
– Da, să iei… de-astea.
– Mă duceam.
– Chiar și după ce noi…? Știi ce vreau să zic.
– Da, chiar și atunci.
Oliver se ridică hotărât și luă o țigară în hârtie aurie. Nu încercase niciodată așa ceva, însă simțea că vinul nu era suficient să alunge stafia căpitanului Novak dintre ei. Dana se ridică și încercă să-l prindă de mână. Bărbatul o opri împingând-o ușor.
– Ai zis după. Am și eu nevoie de una, să vorbim aceeași limbă.
– În regulă, numai că n-am chef de discuții serioase, de analize… Vreau să fumez, să amețesc până nu mă voi mai putea ridica, eventual să mă las dusă de tine-n dormitor și… Naiba știe, e atât de bine cu tine, Oliver…
– Dacă mă doare ceva, îmi trece cu asta?
– Nu, doar uiți. De fapt, nici nu uiți, doar că durerea se transformă într-un tovarăș drag de care n-ai vrea să te desparți. Se lipește de tine și, timp de câteva ore, vă cărați unul pe celălalt, când tu pe el, când el pe tine, într-un marș forțat. E mai nasol când te trezești. Te dor toți mușchii de la efort și ai o greață de parc-ai fi băut un galon de whisky.
– Dar dacă nu mă doare? Dacă sunt foarte, foarte fericit?
– Fii serios, niciun om fericit nu se otrăvește cu de-astea.
– Atunci tu… de ce? Ce te doare, Dana? întrebă Oliver, iar mintea lui începea deja să încropească două, trei, multe gânduri deodată.
Unul dintre ele era că n-avea să-și mai amintească răspunsurile ei, dar îl ignoră privind în jur. Ajunsese pe o culme, printre nori. Întins pe spate, le urmărea trecerea.
– Eu mi-am luat ca să stau cu tine, dragule. Să-ți iau o parte din durere, să ți-o car un timp și s-o arunc.
– Nu ești tu, Dana…
– Poate că nu-s, sau poate că asta-s eu, nu ce vezi în fiecare zi. Ori poate acum nu-ți vorbesc eu, ci prietenul tău care a devenit al meu și mi s-a urcat deja pe umeri.
– Ce se va alege de mine? De noi?
– Prea multe vorbe, amice. Te doare să trăiești și-atât?! Să te lași în voia sorții cu o femeie, o sticlă și-o țigară?
– Ești crudă.
– Nu, sunt realistă. Oricât de mult ne-am dori, sufletele-pereche sunt povești de adormit copiii. Noi, oamenii mari, doar trăim un timp unii alături de alții, ne aprindem, zburăm, ne trece, murim câte puțin cu fiecare despărțire… Gata, hai să visăm… Gândește-te cum vom pleca de-aici împleticindu-ne spre pat, cum ne vom împiedica în propriile haine, ce foame ne va fi de celălalt…
Oliver îi zâmbi, gândindu-se la trupul subțire pe care avea să-l lipească de al său. La buzele dulci, fierbinţi, mirosind a vin și a tutun de contrabandă. Ar fi stricat tot dacă ar fi întrebat-o: “Ție ți-a trecut de căpitan?” Îngropă întrebarea într-un colț de creier, sperând s-o uite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *