Maya

(fragment)

Era orb şi surd. Nu ştia dacă mergeau pe o autostradă, ori pe un simplu drum secundar, dacă erau în mijlocul unui oraş aglomerat, ori băteau tărâmuri pustii. Avea doar senzaţii. Stranii, deformate, din care mintea sa dădea naştere unor prezenţe absurde. Un miros puternic, animalic şi un iz de pucioasă, metamorfozate într-un balaur cu trei capete ce scotea flăcări pe gurile căscate larg.
La început respinsese aceste aberaţii, apoi, pe măsură ce timpul trecuse, ajunsese să se amuze pe seama lor. Era o experienţă aparte şi ar fi fost păcat să n-o savureze. Pas cu pas, mintea începuse să creeze un cadru relativ coerent. Se afla pe o potecă năpădită de buruieni. Undeva, în zare, nori de furtună se adunau ameninţători. În aer se simţea miros de ploaie.
Din altă parte se auzea zgomotul unei bătălii. Lănci şi scuturi se izbeau zgomotos, acompaniate de strigăte victorioase, ori urlete de groază.
– Mai avem mult?
Cuvintele se adunară în baloane colorate, apoi se ridicară spre cerul cu tente vineţii, spărgându-se şi eliberându-şi melodios sunetele.
– Suntem aproape, şuieră Călăuza.
Nu lăsa în urma ei nicio senzaţie. Dădea doar impresia că lipsea ceva din cadru, iar asta îl ajuta s-o identifice. O tocmise la un preţ piperat, după ce aceasta îi promisese că avea să-i ofere cea mai bună soluţie pentru problema lui.
Se amuză. Pe vremuri, desconsiderase acea tehnică. S-o folosească în locul canalelor clasice i s-ar fi părut de-a dreptul o abominaţiune. Acum îşi dădea seama că fusese cu adevărat orb şi surd înainte, când stătuse închistat în turnul său de fildeş. De data aceasta, zbura cu ochii larg deschişi.
Se opri. Adulmecă aerul. Mirosea a pericol, a moarte. Groaza începu să-şi sape ascunzişuri în fiinţa sa.
– De ce te-ai oprit? Ţi-e frică?
Dacă ar fi putut s-o vizualizeze, probabil Călăuza i-ar fi apărut cu un rânjet hâd, dezvăluind o gură cavernoasă. Se bucură că era dincolo de simţurile sale.
– Ce e aici?
– Tărâmul Uitat.
– Necropolis?
– În legende, aşa i se spune. Dar acolo e doar un nume, cu poveşti de speriat copiii neascultători, ori aventurierii prea îndrăzneţi.
– Am crezut că există în realitate. Că acolo ajung identităţile virtuale distruse.
Încerca să tragă de timp, să se familiarizeze cu acele senzaţii neplăcute.
– Aşa este. Există şi i se spune CybCim. Legendele vorbesc că sub el, din resturi, a luat naştere Necropolis, Oraşul Morţilor. Unii speculează aceste poveşti şi le folosesc pentru a crea trucuri menite să sperie sufletele slabe. Însă, mai adânc, pe niveluri despre care doar foarte puţini ştiu, există cu adevărat un tărâm al ororilor. De aici pot fi ridicate spirite din altă lume.
– Credeam că nimic nu poate fi creat fără o identitate reală în spate.
Călăuza păru amuzată de idee, dar nu comentă. Spuse doar atât:
– Există realităţi diferite. Cei care cunosc tainele oculte pot găsi porţi între ele.
Auzise despre realităţi. Nu ştia multe, aşa cum habar n-avea că se puteau crea porţi între ele. Dar părea plauzibil.
– Ce se întâmplă dacă un spirit din altă realitate vine aici şi-şi întâlneşte spiritul geamăn din această realitate?
– Nu poţi invoca decât un spirit care, aici, e mort. Sau n-a apărut încă.
Călăuza părea că-şi pierduse răbdarea.
– Mergem mai departe, sau preferi să ne întoarcem?
Dacă tot ajunseseră până acolo, nu dorea să dea înapoi. Deşi prin vene îi pompa acum groază în stare pură.
– Mergem, şopti.
Silenţioase şi mortale, abisuri de sulf se căscau în stânga drumului, crevase cu lavă clocotitoare în dreapta. Nu era liniştea pe care o cunoştea. Era o lipsă totală a oricărei urme de sunet. Ca şi cum Tărâmul Uitat era atât de bine izolat fonic, încât nicio frecvenţă nu se putea propaga.
Apoi, în tăcerea sinistră, auzi urletele. Lugubre, lungi, sfâşietoare. Întreaga fiinţă îl implora să renunţe, să se întoarcă. Dar era şi ceva în acele senzaţii, un păcat delicios, care-l împingea mai departe, promiţându-i o durere extremă ce avea să constituie, simultan, tortura şi plăcerea supremă.
Iar el ştia multe despre durere.
După mirosurile fetide, căldura dogoritoare şi strigătele lipsite de speranţă, simţi furnicăturile. Foarte repede, acestea lăsară locul unor trepidaţii uşoare ale aerului. Inima, minusculă, stătea ghemuită în cutia toracică, bătând nebuneşte.
– Am ajuns, rosti Călăuza cuvintele izbăvitoare.
– În sfârşit…
Avea o senzaţie de vertij. Stomacul i se strângea spasmodic. Ştia că, dacă trupul ceda, risca să fie aruncat înapoi, pierzând toţi banii, timpul şi senzaţiile investite. Sau, în cazul în care reuşea să se forţeze dincolo de limite, corpul real putea colapsa. Ambele variante îi displăceau, dar mai mult l-ar fi deranjat cea dintâi. Vremea răzbunării fusese amânată prea mult. Nu trebuia să rateze ocazia.
– Şi acum ce facem?
– Invocăm spiritele.
Îi plăcea folosirea pluralului, deşi habar n-avea în ce mod putea fi el de folos în acel moment. Atunci când tocmise Călăuza, aceasta îi ceruse o sumă consistentă pentru o călătorie pe care trebuia s-o facă într-un loc îndepărtat, F@velas, de unde să-şi procure kitul de invocare. Nu ştia ce reprezenta, dar spera să se ridice la înălţimea efortului său financiar.
Îl enerva imposibilitatea interacţiunii clasice din Ciberspaţiu. Ar fi vrut să ştie ce făcea cu exactitate Călăuza. Depăna secvenţe de cod? Asambla subrutine într-un program care fora între lumi? Neutraliza ochiuri din matricea realităţii lor?
Senzaţiile pe care le percepea rămâneau într-un spectru diferit. Interesant, dar irelevant pentru cineva dornic să cunoască modul în care se făceau acele trucuri. Furnicăturile se transformară în vibraţii tot mai puternice. Cercuri de forţă îl străbăteau, reci ca gheaţa, aruncându-l pe orbite excentrice. Ochii minţii percepeau lumini orbitoare, cu irizaţii albăstrui, în explozii grandioase.
Corpul fizic se apropia de limitele sale. Inima începu să bată aritmic. Plămânii nu mai reuşeau să se umple cu aer. Voma îi urcă până în gât. Muşchii contractaţi deveniră dureroşi.
Când deja ajunsese să se teamă că avea să cedeze, intensitatea stărilor se diminuă. Vibraţiile slăbiră în intensitate, redevenind simple furnicături. Luminile se estompară. Corpul se relaxă.
– Bun venit în lumea noastră! susură Călăuza.
– N-ar trebui să vă jucaţi cu asemenea forţe…
Vocea celuilalt se auzea găunoasă, ca şi cum venea din capătul universului.
– Suntem doar informaţie conţinută în nişte biţi, comentă Călăuza. Materia rămâne aceeaşi, doar conţinutul se transferă.
– Se pare că ştii cum stau lucrurile… Mă întreb, însă, dacă le cunoşti în totalitate. Există un preţ.
– Ştiu. Iei ceva, pui altceva în loc.
– Întocmai. Deci, cine va fi? Tu, sau conştiinţa aceea infirmă care se ascunde în umbra ta?
– Eu. El e cel care a plătit pentru invocarea ta. Îi datorezi supunere.
Nou-venitul hohoti zgomotos.
– Am alţi stăpâni. Pe lângă ei, ăsta e doar un…
–Stăpânul pare să fie generos, chiar dacă e ciudat. Poate vei reuşi să câştigi suficient de pe urma lui încât să-ţi răscumperi libertatea.
Furnicăturile deveneau tot mai slabe.
– Poarta se închide, spuse dintr-o dată Călăuza. Trebuie să plec.
În câteva clipe, prezenţa ei nu se mai simţi. Dispăruse fără a-şi lua rămas bun, dar niciunul dintre cei rămaşi nu simţea lipsa unor asemenea formalisme.
– Se pare că am rămas doar noi doi acum.
– Mda…
– Cum te cheamă?
– Kwanza. Pe tine?
– Cu cât ştii mai puţine despre mine, cu atât mai bine. Te-am invocat pentru a rezolva nişte lucruri, nu pentru a socializa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *