Anamaria Ionescu – „Legea Talionului” (2019, ed. Tritonic)

Îmi amintesc că-i reproșam primului volum al seriei Sergiu Manta, Nume de cod: Arkon, lipsa unității. În opinia mea, cele două nuvele din care era format nu fuseseră sudate suficient de bine pentru a realiza un tot unitar. Consideram că autoarea încă nu reușise să facă pasul de la povestirile din primele sale două cărți către roman.

Tocmai de aceea am considerat înțelept faptul că, pentru apariția în Marea Britanie, a optat pentru al doilea volum, Zodiac – mult mai închegat și oferind suficiente informații pentru a „deschide” seria peste hotare. Între timp, Anamaria Ionescu a trecut și printr-un roman „de suflet” (așa cum l-am simțit eu), Crăciunul care nu a mai venit. Urmărindu-i evoluția literară, am rămas cu impresia că acela a fost punctul maturizării ei în ceea ce privește scrisul. Eram curios dacă asta avea să se reflecte în creațiile ulterioare și, mai ales, dacă avea să influențeze seria Sergiu Manta.

Acțiunea cărții încearcă să lege două evenimente reale într-o operă de ficțiune. Primul s-a petrecut în anul 2009, când depozitul de arme al unității militare de la Ciorogârla a fost spart, fiind subtilizate câteva zeci de arme. Trei ani mai târziu, în 2012, doi români au reușit să fure dintr-un muzeu olandez șapte tablouri aparținând patrimoniului universal. În primul caz, versiunea oficială este că lucrurile s-au rezolvat. În cel de-al doilea, misterul a rămas.

Autoarea pornește de la aceste evenimente reale și încearcă să-și imagineze un „cum ar fi dacă?” O inițiativă lăudabilă, din punctul meu de vedere. Cum ar fi dacă ar ajunge să se intersecteze cele două rețele – cea care a pus la cale furtul de armament cu cea care a orchestrat furtul tablourilor. Ca întotdeauna în asemenea scenarii, unii sunt personaje principale, alții ajung din pură întâmplare în mijlocul evenimentelor, care, foarte repede, îi depășesc. Da, pare un scenariu de film hollywoodian, dar cine crede că Anamaria Ionescu ar scrie așa ceva înseamnă că n-a citit nicio altă creație a ei.

Aceste evenimente ajung în atenția misterioasei companii din care face parte Sergiu Manta. O companie aflată într-o perioadă tulbure, cu schimbări de șefi și cu tensiuni interne, când nu se știe cine și de partea cui este. Am fost un pic confuz, deoarece, pe parcursul cărții, apare când Compania B, când Compania C. N-am reușit să-mi dau seama dacă e vorba de o neatenție a autoarei, ori chiar sunt două organizații separate – și, dacă e așa, ce deosebiri există între ele.

Cartea mi-a confirmat că am avut dreptate considerând că Anamaria Ionescu s-a maturizat ca scriitor. Intriga e mult mai bine ținută în mână, deși avem de-a face cu mulți protagoniști ale căror povești se întretaie și se despart periodic. Și, deși îi urmărește, autoarea are grijă să nu uite care este elementul central al cărții. Mi-aș fi dorit totuși să aprofundeze un pic mai mult viețile personajelor, chiar dacă (sau tocmai pentru că) asta ar fi făcut cartea mai voluminoasă, mai complexă. Pentru un cititor ca mine, aparent inutilele povești conexe dau căldură, veridicitate.

Un alt reproș pe care i l-am adus primei cărți a seriei a fost limbajul. Înțeleg că un anumit personaj folosește termeni specifici… hai să-i zic unui cartier bucureștean. Dar, când acesta apare în narațiune, e o problemă. Există riscul ca un cititor din altă regiune a țării să renunțe după o serie de termeni și expresii ale căror sens nu le cunoaște (și, uneori, nu le găsește nici în DEX), deoarece simte că acea carte nu i se adresează lui, ci doar unui grup de prieteni cu care autorul folosește același limbaj comun. A fost un aspect la care autoarea a lucrat, iar în Legea Talionului se regăsește exclusiv în limbajul folosit de personaje – unde este firesc, dă culoare. Aș observa, totuși, că majoritatea personajelor vorbesc la fel, cu exact același gen de expresii, ceea ce nu pare natural.

Sunt câteva „revelații” către finalul cărții, câteva răsturnări de situație la care nu mă așteptam și care mi-au plăcut mult, mi s-a părut că au ridicat miza (da, faza cu paharele e una dintre ele, nota 10 pentru ea!).

În opinia mea, se vede că Anamaria Ionescu progresează cu fiecare volum al seriei (și nu numai). Sunt curios ce va urma.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *