Vânătorii de capete

(fragment)

 

Următoarele zile s-au derulat într-un amestec de nedumerire şi frustrare. Nedumerirea era a mea şi avea la bază frustrarea celor din jur. Care, la rândul ei, pornea de la decizia radicală de schimbare a vieţii pe care tocmai o luasem.
– Suntem într-o perioadă dificilă – s-a străduit să-mi explice şeful pe un ton cât mai civilizat – nu ne permitem să pierdem un om acum! Îţi iei concediul în iunie, când te-ai programat…
– În iunie îmi iau concediul pe anul acesta, am aprobat. Dar mai am restanţe de anii trecuţi când, tot aşa, nu s-a putut pentru că…
– Bun, Dinule, ştiu că ţie îţi place să faci poante şi când nu e 1 aprilie, dar acum chiar nu e momentul! George e bolnav, stăm prost cu banii, ne mai trebuie oameni…
Aceeaşi melodie dintotdeauna.
– Trebuie. S-a trezit ursul din mine1.
– Ce s-a trezit?
– S-au trezit la viaţă legendele toamnei.
Patronul a privit pe fereastră şi a arătat nesigur cu degetul.
– E primăvară…
– Întocmai! Legendele toamnei s-au trezit la viaţă primăvara. Sesizezi paradoxul?
– Nu eşti amuzant.
Mai mult ca sigur că lucrurile i s-au părut şi mai puţin hilare după o săptămână, atunci când nu m-am mai dus la lucru. Până la acel moment însă, mai aveam de rezolvat încă două probleme. Prima consta într-o nouă întâlnire cu Marian, de la care am încercat să obţin detalii legate de crime.
– Ancheta este încă în desfăşurare, m-a informat el, rezervat.
– Şi?
Poliţistul părea încurcat.
– Eu zic să nu te bagi în asta! Lasă-ne pe noi să ne facem treaba şi… Uite, îţi promit că, atunci când rezolvăm cazul, o să-ţi povestesc ce şi cum.
– Spune-mi doar la modul general, am insistat.
– Of, bine! Deocamdată sunt trei cazuri de vagabonzi morţi în condiţii similare. Unul a fost în Bărăbanţ, într-o casă în construcţie de pe lângă Centrul de dializă. L-a găsit unul dintre copiii instituţionalizaţi în casele de acolo, care a vrut să fugă din aşezământ. Mortului îi fusese decupată zona lombară şi-i lipseau rinichii.
– N-avea cap?
– Nu. După analiza cadavrului, am estimat că avea în jur de treizeci de ani. Al treilea era un copil, pe la unsprezece-doisprezece ani. L-a găsit cineva care-şi făcea casă în Orizont Lux. Vreo săptămână nu fusese pe acolo şi, când a ajuns, l-a găsit pe ăsta la subsol, golit de organe. Evident, capul lipsea.
– Oribil…
– Mie-mi spui? Toate ca toate, dar când vine vorba despre copii, depăşeşte orice limită.
– Aşa e. Dar ai sărit peste al doilea caz
– Ăla încă nu ştim sigur dacă e legat de ele sau nu. A avut loc în zona gării, un om făcut praf şi pulbere de tren. Nu prea mai aveai ce recunoaşte din masa aia informă de carne, a tocat-o trenul sub roţi. Dar capul lipsea cu siguranţă şi asta ne face să bănuim că s-ar putea să fie legat de celelalte două cazuri.
Şi-a împreunat degetele şi s-a aplecat spre mine:
– Serios, Dinule, lasă-ne să ne ocupăm noi de problemă!
– N-o să vă încurc. Dar poate găsesc ceva care să vă ajute.
– De ce? Ce-ţi imaginezi tu că reprezintă viaţa oamenilor ălora de vrei să te amesteci printre ei?
– Chiar dacă ţi-aş explica, n-ai înţelege.
– E o viaţă oribilă, grea şi periculoasă.
– Chiar este? am zâmbit nostalgic. Ciudat – mie mi se părea că aşa e viaţa pe care o ducem noi, aici…
– Mai vorbim după ce iei o bătaie şi te umpli de păduchi, ori de râie.
Nu-i împărtăşeam pesimismul. Pe lângă ce aş fi avut de înfruntat dacă aş fi plecat să-mi urmez visurile copilăriei, înfruntând triburi sălbatice în locuri necunoscute, întreprinderea actuală era o bagatelă.
Din păcate, nici Veronica nu se ridica la înălţimea soţiilor acelor aventurieri care plecau să săvârşească fapte de vitejie. De fapt, în casă se reuniseră toate tipurile de reacţii. Cea entuziastă, manifestată de micul Tudor – care-mi spusese că abia aştepta să mă întorc din misiune şi să-i povestesc prin ce trecusem. Cea pasivă, a Andei, pentru care subiectul părea să nu existe. Şi, desigur, reacţia Veronicăi – un amestec descurajant de momente cu tăcere îmbufnată şi săgeţi otrăvite trimise fără menajamente.
Am suportat cu stoicism calvarul. Îmi amintea de ultima perioadă din armată, când câţiva sergenţi zeloşi încercaseră să ne umilească pentru ultima oară. Zilele dispăreau cu repeziciune din calendar, tăiate cu linii groase, apăsate. În ultima noapte ninsese. Când ne treziserăm, găsiserăm curtea şi platoul de instrucţie acoperite cu o pătură groasă, albă. Sergenţii ne trimiseseră să curăţăm zăpada. Refuzaserăm. Fuseserăm ameninţaţi că nu ni se va da voie să plecăm. Noi ne făcuserăm tacticos bagajele şi ne aşezaserăm încălţaţi pe paturi. Unul dintre sergenţi avusese proasta inspiraţie să desfacă o valiză de lemn şi s-o golească în mijlocul încăperii. Într-o clipă, fusese înconjurat de toţi. Celălalt sergent fugise imediat să dea alarma, aducând de-a valma ofiţerul de serviciu, locotenenţii, căpitanul şi comandantul unităţii.
Conflictul se finalizase cu sergenţii bombănind şi curăţând platoul cot la cot cu noi. Atâta doar că, pe noi, comandantul ne rugase ca – înainte de plecare – să dăm la o parte zăpada. Ne rugase.
La fel ca atunci, ştiam că ziua eliberării avea să vină, iar asta mă ajuta să suport tensiunea care, cu fiecare zi, atingea cote tot mai înalte. În faţa aerului îmbibat cu mirosul aventurii, nimic nu mai conta.
Momentul plecării l-am stabilit pe nepusă masă. M-am perpelit mult încercând să-mi dea seama cum era mai bine să procedez. Mi se părea ciudat să ies din casă, să-i pup pe toţi şi să le spun să aibă grijă de ei. Ceva nu se potrivea în imaginea aceea, iar starea de spirit din sânul familiei m-a convins o dată în plus că nu mergea.
Puteam să le spun de seara că urma să plec şi, a doua zi, să mă întorc de la serviciu înaintea amiezii, când ceilalţi încă nu ajunseseră acasă. Să-mi iau cele de trebuinţă şi să dispar. Deşi decisesem că era cea mai bună cale de urmat, nu-mi venea să-i dau curs. Tabloul acelei despărţiri aceea mă inhiba. Cuvintele, privirile…
Prin urmare, când m-am trezit într-o dimineaţă pe la ora trei, liniştea nopţii mi-a dat sfatul: acela era cel mai potrivit moment să plec. Ca un personaj misterios din romanele atât de îndrăgite ale adolescenţei. O enigmă de rezolvat pentru restul cărţii. M-am ridicat de pe canapea şi, tiptil – atent să nu-i trezesc pe ceilalţi – mi-am luat hainele cumpărate în săptămâna aceea de la un second-hand. Am desprins trei foi din agenda mea. Pentru Tudor am schiţat un aventurier cu o pălărie à la Indiana Jones, care se îndrepta spre un palmier. Am lăsat desenul pe patul în care dormea neîntors, cu gura deschisă. Andei i-am desenat o inimă cu o coroană de prinţesă – codul nostru din copilăria pe care o lăsase demult în urmă. Am strecurat foaia pe sub uşa închisă. Pe pagina destinată Veronicăi am aşternut câteva rânduri explicative, apoi am lăsat-o pe masa din bucătărie, cu cheile maşinii de serviciu deasupra. Mi-am pus în spate micul rucsac de fâş în care am strecurat ceva de mâncare, apoi am ieşit afară.
Era o dimineaţă plăcută de primăvară, călduţă. Oraşul era învăluit în linişte. Doar un taxi a trecut pe stradă, ducând o comandă. În sensul giratoriu, un bărbat fuma o ţigară şi aştepta răbdător ca dobermanul său să termine de mirosit florile.
Am pornit fără ţintă pe străzi. Simţeam o stare de eliberare, aşa cum bănuiam că trăiseră prizonierii când veniseră Aliaţii şi deschiseseră larg porţile lagărelor. Parcă nu-mi venea să cred. O vreme, m-am mulţumit să savurez senzaţia aceea, care-mi stârnea amintiri plăcute – ultima zi de şcoală, după înmânarea premiilor, când veneam acasă şi ştiam că aveam înaintea mea întreaga vacanţă de vară, cu promisiunile ei de aventuri.
Aşa era şi acum: aventura promisă se afla chiar în faţa mea. Fiecare pas mă afunda în povestea visată întreaga viaţă. De fapt, nu în ea, ci într-un surogat. Dar era cea mai bună variantă pe care o mai puteam spera la vârsta mea.
Am închise ochii. Am încercat să-mi imaginez că biserica baptistă era un sequoia ce văzuse civilizaţia umană de la începuturile ei. Că blocurile care mă apăsau de jur împrejur erau copacii falnici ai junglei amazoniene. Sau clădirile vechi, înghesuite, ale unui târg din Orientul Apropiat. Le puteam simţi mirosul umed sau prăfuit, după caz. Le auzeam vocile multicolore ascunse în frunziş, ori babilonia de cuvinte care invitau oamenii să cumpere din suk.
De undeva, de departe, se auzea vaierul sirenei unei ambulanţe. La început l-am ignorat, apoi l-am preschimbat în ţipetele păsărilor exotice şi în chemarea la rugăciune a muezinului.
Totuşi, oricât de mult îmi plăcea să mă las robit de magia aceea, nu puteam ignora apropierea răsăritului. Odată cu el, oamenii aveau să-şi facă apariţia pe străzi şi riscam să întâlnesc vreun cunoscut. În clipa aceea nu mă simţeam suficient de puternic pentru a-i face faţă. Legăturile cu lumea din betoane şi stres era încă prea strânsă. Trebuia să cultiv o vreme sămânţa libertăţii, până dispărea riscul să cedez tentaţiei de a reveni în colivie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *