Cartea haosului

(fragment de roman)

Un vânt rece mâna norii de cerneală pe cerul nopții. Când și când, printre ei își făcea apariția luna.
La ora aceea, străzile cetății erau pustii. Orașul de la poalele sale dormea și el tăcut.
Fata se strecură în turnul întunecat. Înăuntru mirosea a aer stătut și a mucegai. Tropăitul grăbit al unor piciorușe îi dădu de știre că sosirea ei speriase vreun șobolan. Aprinse o lumânare. Lanterna ar fi fost mai comodă, dar nu se potrivea în cadru. Nu atunci, nu acolo.
În lumina tremurătoare, treptele se decupau sinistre, conducând spre vârful turnului. Locul era strâmt, dar mai fusese pe acolo în recunoaștere, pe ascuns. Pe atunci, lumea o cunoștea drept Paula. În momentul acela era Regina Nopții. Marea Preoteasă a Întunericului.
Urcă până la ultimul nivel. Ajunsă acolo, privi printr-una dintre ferestrele de tragere.
Turnul Măcelarilor fusese construit la poalele celei mai abrupte porțiuni a dealului și avusese rol de apărare a porții Törle. Fata și-ar fi dorit să poată folosi Turnul Frânghierilor, dar acolo existau martori. Paznicul cimitirului nu i-ar fi permis să-și ducă la bun sfârșit ritualul.
O spionase vreme îndelungată pe Ema, surprinsă să afle că-și petrecea adesea nopțile printre morminte. Nu știa de ce mergea în locul acela. Nu făcea parte din grupul Reginelor Nopții și n-o văzuse niciodată practicând vreun ritual. Doar stătea și visa.
O ciudată.
Din Turnul Frânghierilor ar fi putut s-o vadă. Dar asta nu conta neapărat. Important era să știe că era acolo.
Marea Preoteasă a Întunericului așeză lumânarea într-un colț al încăperii mici și reci. Își dădu jos din spate rucsacul. Pe rând, scoase de acolo creta, un set de candele negre și cartea de magie. N-o arătase nimănui, nici măcar surorilor din grup. O cumpărase anul acela, în timpul festivalului medieval, de la standul unui individ ponosit ce vorbea o română stricată.
La prima vedere, nu se ridica la complexitatea volumelor moderne. Totuși, conținea informații interesante. Cum era cea legată de momentul propice unei vrăji. Luna nu trebuia să fie neapărat plină, cum se spunea peste tot.

Luna în creștere sporește reușita. Luna în scădere e semn al Celor Întunecate. Așadar, ambele sunt potrivite vrăjilor.

Nici miezul nopții nu era o condiție.

Porțile Întunericului se deschid oricând cu cheia potrivită.

Pentagrama era, însă, deosebită. Fata o desenă cu creta pe podea, apoi așeză câte o candelă în fiecare dintre cele cinci colțuri. Le aprinse. Pentru începători se recomanda să stea deoparte. Vârtejul puterii se afla însă în mijlocul desenului.

Căci cine stă acolo și aduce jertfă Celui Întunecat un suflet, va primi puteri fără seamăn.

Ea avea experiență. Era cea mai veche din sectă. Odată, sacrificase un cocoș la miezul nopții de Halloween. Singură. Surorile se codiseră s-o-nsoțească. Nici măcar Dora ori Lizy n-avuseseră suficient curaj. Bălmăjiseră niște scuze stupide.
Sosise vremea să treacă de la un simplu joc la lucruri serioase. Să sacrifice sufletul Emei pentru a căpăta puteri supraomenești.
Păși în mijlocul pentagramei, cu cartea deschisă la vraja dorită. Începu să recite cuvintele ce păreau o vorbire de-a-ndoaselea într-o limbă vag familiară. Pentru o clipă, printr-un ochi de geam se zări luna, apoi nori negri o acoperiră. Groși. Pictați cu smoală.
Izul de mucegai lăsă locul altuia. De praf de pușcă. Și de sulf.
Glasul Marii Preotese a Întunericului se ridică tot mai sonor. Încheie apoteotic, aproape strigând.
O lumină apărută de nicăieri o orbi. Un curent îi străbătu violent trupul. Dureros. Agonizant. Inima i se opri. Rămase fără aer.
Totul se întunecă în fața ochilor. Mintea înota într-o mlaștină de gânduri incoerente. Căzu țeapănă, lovind candelele și împrăștiindu-le pe jos. Flăcări lacome linseră podeaua, care începu să ardă mocnit.
Speriat, un liliac țâșni de sub streașină.

*

*
Daniel Covaciu dormea întins pe o banchetă din compartimentul gol. Când ușa se deschise, căscă cu greutate un ochi. Cum înăuntru era întuneric, iar pe culoar doar o lumină chioară, nou-venitul apărea ca o siluetă fără chip.
– Biletele? bâigui năuc, ridicându-se în fund și căutând să nimerească pantofii împrăștiați pe jos.
Abia când celălalt intră și închise ușa în urma lui, așezându-se pe bancheta de vizavi, își dădu seama că nu era controlorul. Renunță să mai scotocească în buzunarul sacoului în căutarea biletului. Se frecă la ochi, apoi privi pe geamul întunecat. Ultimele lumini ale unei localități se pierdeau în zare.
– Ce-a fost, Sighișoara? întrebă.
Nu primi niciun răspuns. Se uită spre nou-venit. Lumina ce intra de pe culoar revela o parte din chipul său. Avea un ten pergamentos, nesănătos. Fața prelungă, cu pomeții proeminenți și bărbia pătrățoasă, era înconjurată de o coamă bogată, de un blond spălăcit. Ochii nu se vedeau, adumbriți de arcade, dar lui Covaciu i se părea că erau ațintiți asupra sa.
Hainele erau și ele stranii, amintind de epoci trecute.
– Sunteți actor?
Auzise de unii artiști de teatru și film care se îmbrăcau și se comportau ca în alte vremuri, pentru a intra cât mai bine în pielea personajelor. Le spunea metodiști, dacă-și amintea bine.
Văzând că interlocutorul nu era dornic de discuții, Daniel Covaciu reveni cu privirea la noaptea de afară, încercând să se lămurească dacă într-adevăr trecuseră de Sighișoara sau nu. Întunericul transforma geamul într-o oglindă, reflectând compartimentul și culoarul luminat. Banchetele și bagajele apăreau difuze, singurele detalii fiind vizibile pe chipul lipit de sticla rece. Străinul se vedea…
Străinul nu se vedea. Doar draperia întunecată ce separa compartimentul de culoar.
Gândindu-se că poate se lăsase cu capul pe tetieră și adormise, acoperit de draperie, Daniel Covaciu întoarse capul să se lămurească.
Îngheță. Străinul era în picioare, la un pas de el. De sub arcadele proeminente luceau doi ochii roșii.
– Ce…?
N-apucă să spună mai mult. Pumnul străinului îl izbi cu forță. Se lovi cu capul de geam. Imaginea din fața ochilor se defocaliză. Înainte să-și piardă cunoștința, văzu chipul dedublat al celuilalt apropiindu-se de el. Fața era albă. Gura întredeschisă.
Printre buzele roșii se zăreau doi colți ascuțiți. Iar în oglinda geamului nu se reflecta nimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *