Picătura chinezească

(fragment de roman)

Pe Li Shun o cunoscusem cu un an în urmă, când investigasem crimele politice desfăşurate în Alba Iulia. Pe atunci, preda limba chineză la Universitatea „1 Decembrie 1918”. Ne împrieteniserăm pe Facebook, dar nu mai ţinuserăm legătura după întâmplarea cu pricina. Înţelesesem doar, de la o cunoştinţă comună, că avusese nişte probleme la ambasadă din cauză că fusese implicată în anchetă – chiar dacă numai ca martor.
În starea în care eram în seara respectivă, nu puteam purta o conversaţie coerentă. Mai corect spus, mi se-nchideau ochii. I-am răspuns că sunt de acord, apoi am adormit. M-am trezit a doua zi, pe la 10. Lenţi plecase deja la serviciu – nici nu voiam să ştiu în ce stare. Sigur, la mine se adăuga şi oboseala condusului, dar nu credeam că lucrurile stăteau mult mai bine pentru el.
Nikos Greek Taverna bine? îmi scrisese Li Shun. Ora 12?
Ok, am aprobat alegerea ei, apoi m-am apucat să caut localul cu pricina. Am constatat cu bucurie că nu era departe de mine – deşi distanţele pot fi înşelătoare în Bucureşti, mai ales pentru cineva din afară, care nu cunoaşte sensurile unice şi nici orele în care anumite artere sunt aglomerate.
În situaţia de faţă, însă, m-am descurcat suficient de bine încât să ajung cu cinci minute înainte de ora stabilită. Localul avea o terasă cu stâlpii vopsiţi într-un galben ce atrăgea privirea, conducând-o către firma neagră, pe care trei tacâmuri şi o farfurie răsturnată închipuiau un capitel.
Li Shun ajunsese deja acolo şi mi-a făcut cu mâna imediat ce m-a văzut. Nu se schimbase deloc de la ultima întâlnire. I-am remarcat din nou exuberanţa, ce dădea impresia că eram prieteni de-o viaţă şi nu ne mai văzuserăm cam tot de-atât. Prin comparaţie cu efuziunea ei, reîntâlnirea cu Lenţi părea o timidă tatonare a doi afacerişti. Mă întrebam în ce măsură asta reprezenta o caracteristică a chinezilor, în general. Şi, evident, în ce măsură era reală, profundă, sau doar o mască.
Din faptul că ospătarul a venit imediat la masă am dedus că şi femeia abia ajunsese. Cum nu mâncasem nimic de dimineaţă, am studiat atent meniul ce-mi oferea o serie de feluri cu denumiri exotice. M-am oprit la un bifteki de legume, lângă care mi-am luat o Cola.
– Ce mai faci? am întrebat-o pe chinezoaică. De când nu ne-am mai văzut…
– Am mutat la Bucureşti, mi-a răspuns.
Vorbea româneşte mai bine decât în urmă cu un an. Cel puţin, din câte îmi aminteam.
– Nu mai predai la Alba? Păcat, am vrut şi eu să mă înscriu din toamnă, dar am fost prins cu altele şi n-am mai apucat.
Era adevărat că m-ar fi tentat să testez în ce măsură m-aş fi descurcat cu limba respectivă, dar, în nebunia de peste vară, cu separarea şi divorţul, numai la asta nu-mi stătuse capul.
– E profesoară nouă, m-a asigurat Li Shun.
– La fel de simpatică? am glumit.
A răs, arătându-şi dantura decupată, parcă, din reviste.
– E profesoară foarte bună, m-a asigurat.
Am continuat să schimbăm politeţuri şi glume până ne-a sosit mâncarea. Ceea ce comandasem conţinea două chiftele măricele, plate, umplute cu legume, aşezate pe un pat de cartofi copţi şi având – ca garnitură sau ca decor, nu eram sigur – o felie de roşie, una de lămâie şi nişte ceapă roşie.
Am gustat. Erau delicioase.
– De unde ai ştiut că sunt în Bucureşti? am decis să atac subiectul, după ce am luat câteva îmbucături.
– Ai postat pe Facebook.
– Ah! Aşa e…, mi-am amintit.
Gestul îmi atrăsese oprobriul Andei, pe care îndrăznisem s-o etichetez.
– Şi cu ce vrei să te ajut?
Chiar eram curios la ce-i puteam fi de folos, mai ales că nu mai vorbiserăm de atâta amar de vreme. Am sesizat o uşoară schimbare la faţă, apoi am văzut cum privea atentă în jur.
– O dispariţie, mi-a spus pe un ton scăzut.
– O dispariţie? am repetat ca un papagal, surprins.
– Da. O tânără.
– Nu e mai bine să anunţi poliţia? am căutat să duc discuţia în direcţia de bun simţ.
– Nu! aproape a strigat chinezoaica. Nu poliţia. Trebuie discreţie. M-a privit în ochi cu multă seriozitate. Tu eşti detectiv bun.
– Li Shun, eu sunt doar un amator…
– Nu. Tu ai rezolvat caz la Alba Iulia. Eşti detectiv bun.
Am căzut pe gânduri. Îmi dădeam seama de ce rămăsese cu impresia respectivă. Mă văzuse culegând informaţii, presa locală lăudase implicarea mea în prinderea criminalului, prin urmare mă considera vreun expert în domeniu. Habar n-avea că fusese un simplu hobby, dus un pic mai departe decât era sănătos, din motive de crize existenţiale. Care, să fiu sincer, se cam domoliseră.
Pe de altă parte, a o refuza însemna să-i las impresia că nu voiam s-o ajut, indiferent ce şi câte argumente i-aş fi adus că nu eram deloc potrivit pentru slujba cu pricina. Hai, în Alba, unde suplineam ce făceau Marian şi Binţinţan, treacă-meargă. Dar într-un oraş unde nu cunoşteam locurile şi nici persoanele, aş fi fost pierdut cu totul.
Am căutat calea de mijloc, arătându-mă interesat de detaliile problemei, dar fără a promite nimic. Am aflat astfel că Hui Yin era o tânără ce dispăruse în săptămâna anterioară, la începutul weekendului.
– S-o fi dus la mare cu nişte prieteni, am încercat s-o liniştesc. E vară, e cald…
– Aşa au crezut părinţi, dar azi e marţi, ea nu a întors.
– Poate stă o săptămână… Tinerii mai fac chestii de-astea, nu se gândesc că părinţii se îngrijorează. I-am făcut cu ochiul. Ar trebui să ştii.
– Hui Yin fată cuminte.
Până la proba contrarie, am completat în gând, dar de spus am spus altceva:
– Au încercat s-o sune?
– Da. Telefonul e închis.
– Aha. Totuşi, n-ar fi mai bine să ia legătura cu poliţia? Ei o pot căuta peste tot, pot lua legătura cu colegii lor de la mare…
– Nu.
Din nou un răspuns categoric. M-am hotărât să atac problema.
– De ce? Nu mă putam gândi decât la o singură variantă logică, aşa că am întrebat direct: Sunt veniţi ilegal?
– Nu-nu, ei legal. Ei afacerişti, lucrează la Dragonul Roşu.
Habar n-aveam ce era aia, numele mă ducea cu gândul la un restaurant.
– Şi-atunci?
Chinezoaica ezita. Îşi muşca buza, într-un tic nervos care o făcea să pară neajutorată şi disperată – o imagine complet opusă celei ce mă întâmpinase la sosirea în local.
– Ca să văd dacă te pot ajuta, trebuie să ştiu mai multe. Altfel…
Am lăsat propoziţia în aer, sperând că avea să înţeleagă. S-a mai codit preţ de câteva clipe, apoi a şoptit:
– Te rog, ajută! Părinţii lui Hui Yin oameni buni.
În ciuda încercării ei de a fii puternică, n-a reuşit să-şi stăvilească lacrimile.
– Ok, am încercat s-o liniştesc. Poţi măcar să mă duci să vorbesc cu ei?
Primul lucru pe care trebuia să-l aflu era motivul acelei secretomanii ciudate. În afara unor imigranţi ilegali, nu-mi venea niciun alt motiv în minte şi mi se părea firesc să-l aflu înainte de a face altceva.
Dacă urma să acţionez – ceea ce, oricât mă înmuiase Li Shun, nu-mi prea doream. Nu de alta, dar în Bucureşti mă simţeam ca o frunză în vânt. În plus, venisem acolo în concediu şi ca să fiu alături de fata mea, nu ca să mă dau drept detectiv.
O voce interioară mi-a şoptit răutăcios că ar fi fost bine să-i spun asta şi lui Dinu cel din urmă cu doi ani, care fugise de acasă şi nici nu plecase cu familia lui la mare, în concediul promis.
– Mergem, a confirmat chinezoaica.
*
S-a dovedit că mă înșelasem. Sub numele de Dragonul Roșu nu se ascundea un restaurant. Nici măcar vreun loc de masaj exotic sau erotic, ci un imens complex comercial, format din numeroase hale în care găseai de cumpărat aproape orice. Majoritatea vânzătorilor erau chinezi.
M-am lăsat condus de Li Shun, privind siderat la acel adevărat mini-oraș. Întotdeauna m-am simțit stingher în locurile mari, aglomerate. Îmi dădeau o senzație de alienare, mă făceau să mă pierd – la propriu și la figurat. În cazul în care femeia ce mă însoțea ar fi decis să mă părăsească, îmi venea să cred că urma să rătăcesc la nesfârșit prin acel labirint, fără să găsesc vreodată ieșirea.
Chinezoaica m-a condus însă fără șovăire prin primul rând de hale, către un fel de curte interioară imensă, de unde am intrat în cel de-al doilea rând de construcții. Trecea pe culoarele dintre tarabe de parcă ar fi fost o obișnuită a locului, ce străbătuse zona de zeci de ori. În ceea ce mă privea, am bănuit că am ajuns în partea „din spate” a halei. Nu m-ar fi mirat însă să ne aflăm, de fapt, într-o cu totul altă parte.
Standul la care ne-am oprit ocupa o suprafață destul de mare și conţinea tot felul de obiecte utile în gospodărie, fie că pasiunea omului ar fi fost agricultura, tâmplăria, zidăritul, sau cine-mai-știe ce altă îndeletnicire. Imediat ce am ajuns acolo, un bărbat și o femeie și-au făcut apariția de parcă răsăriseră din pământ. Au schimbat o serie de vorbe cu însoțitoarea mea, pe limba lor ce nu-mi spunea nimic, privind din când în când pe furiș către mine.
În cele din urmă, s-au oprit din dialog și ne-am prezentat așa cum credeam că ar fi fost normal s-o facem de la început. Pe femeie o chema Hui Hua, iar pe bărbat Hui Peng. Erau, evident, părinții fetei dispărute. El vorbea cât de cât acceptabil românește, în timp ce ea dădea impresia că înțelegea, dar nu se aventura să pronunțe vreun cuvânt.
– Li Shun mi-a vorbit despre fata dumneavoastră, am intrat destul de abrupt în subiect.
– Dispărut, da. Hui Peng a ridicat din umeri. Nu știu, nu știu…
– N-ați reușit s-o sunați, să aflați nimic? Unde s-a dus, cu cine…
Bărbatul dădea impresia că voia să spună mai multe, dar ori se abținea, ori nu știa cum s-o facă pe românește. În cele din urmă, s-a mulțumit să clatine din cap.
– Dispărut…
– Nu v-ați gândit să anunțați poliția?
Le-am studiat foarte atent chipurile în timp ce întrebam asta. N-am reușit să citesc mare lucru. Cu certitudine, expresiile fețelor chinezilor necesitau un antrenament special. Ori știau să-și disimuleze foarte bine trăirile, ori funcționau după alt standard decât ceea ce eram obișnuit să văd în jurul meu.
– Nu poliție, nu! a dat din mâini Hui Peng.
– De ce?
– Nu crezut. Aici…
S-a oprit și a făcut o serie de gesturi, căutându-și cuvintele. În cele din urmă, i-a vorbit lui Li Shun în chineză.
– Aici uneori sunt neînțelegeri, mi-a tradus ea. Poliția vine, face un pic ordine, dar nu bagă mult. Hui Peng zice că ei nu vor află dedesubturi. Nu crezut povești cu fata dispărută.
– Înțeleg.
Părea plauzibil. Într-un loc ca acela, cu o populație atât de numeroasă, probabil că apăreau zilnic ciondăneli, pe diferite motive – unele întemeiate, altele mai puțin. Poliția era nevoită să vină și să facă ordine în niște probleme banale pentru ea, bune doar să agaseze agenții de serviciu. Aveau grijă să nu degenereze. Nu m-ar fi mirat să nici nu facă diferența între majoritatea celor de aici, băgându-i pe toți în categoria „arată la fel, se comportă la fel” și gata. Deși un caz de dispariție mi se părea ceva grav, probabil că mai avuseseră de-a face cu evenimente de genul acela, rezolvate ulterior în moduri foarte prozaice, în care poliția n-avusese niciun amestec. Reglări de conturi interne, amoruri interzise – lucruri specifice unor comunități mici, nevoite să supraviețuiască la mii de kilometri de casă.
– Aveți o poză a lui Hui Yin?
Am încercat să pronunț numele fetei cât mai aproape de ce mi se păruse că auzisem din gura profesoarei. Hui Hua mi-a arătat pe telefonul ei mobil imaginea unei fete drăguțe, dar plinuțe. Nu știam ce vârstă să-i dau. Din acest punct de vedere, Hui Yin, Li Shun și Hui Hua mi se păreau de vârste foarte apropiate. Asta ținea ori de gena foarte bună a populațiilor mongoloide, ori de incapacitatea mea de a depista anumite detalii, finețuri, când venea vorba despre alt tipar decât cel caucazian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *