Led Zeppelin – „” (1971)

Al patrulea album al celor de la Led Zeppelin – cel fără titlu, dar cunoscut formal sub numele de Led Zeppelin IV – este, cred, primul pe care l-am ascultat din discografia formației. Și a rămas, până în ziua de azi, preferatul meu.

Liniște… De departe, se aude o chitară, pe care Jimmy Page pare că tocmai o acordează. Apoi, Robert Plant strigă:

Hey, hey, mama, said the way you move
Gonna make you sweat, gonna make you groove…

Și… bum! Instrumentele muzicale își rostogolesc sunetul dur asupra ascultătorului. E Black Dog, melodia care deschide festinul. Cu un asemenea început, ai două variante: ori te simți agresat și te retragi, ori ești acaparat iremediabil și asculți fascinat până la capăt, transpus într-o altă lume.

Nu e timp să-ți tragi sufletul. Abia se termină acordurile primului cântec, că John Bonham începe la baterie un ritm nervos, secondat rapid de bassul lui John Paul Jones. E Rock and Roll. Nebun, plin de adrenalină…

După primele două melodii, senzația este că nu mai ai suflu. Ai nevoie de o pauză. Iar Led Zeppelin ți-o oferă. The Battle of Evermore începe discret, cu o mandolină ce prinde acorduri din alte timpuri. Urmează o melodie stranie, cu influențe din muzica britanică veche, cu referiri la Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien și cu un superb „duel vocal” între Robert Plant și cântăreața folk Sandy Denny.

Se sting ultimele acorduri. Liniște… Apoi, o chitară începe să construiască o linie melodică simplă, clară, căreia i se adaugă un blockflöte. Peste aceste acorduri, vocea lui Plant începe să cânte:

There’s a lady who’s sure
All that glitters is gold
And she’s buying a stairway to Heaven

Stairway to Heaven, o complexă compoziție folk-rock ce crește progresiv, schimbă periodic ritmul și te duce pe culmea paroxismului, fără a-ți da șansa să i te sustragi. Nu-ți dai seama când trec 8 minute. Ești împins departe, tot mai departe, până ajungi în fața unui hău. Instrumentele ce te-au adus pe buza prăpastiei se opresc. Te prăbușești. De departe, auzi o ultimă tânguire:

And she’s buying a stairway to Heaven

Dacă albumul s-ar fi terminat după aceste patru piese, n-aș fi putut spune că a fost prea puțin. Dar nu se oprește. Vine la rând Misty Mountain Hop, un cântec despre o societate mai bună, mai caldă, al cărui titlul trimite la altă operă a lui Tokien, Hobbitul.

Four Sticks e sumbră, cu un ritm obsedant ce se rostogolește peste ascultător. Înregistrarea ei fost dificilă, necesitând mai multe sesiuni decât alte melodii, iar titlul e o aluzie la obiceiul lui Bonham de a folosi două seturi de bețe pentru a cânta la baterie.

Spent my days with a woman unkind
Smoked my stuff and drank all my wine
Made up my mind to make a new start
Going To California with an aching in my heart
Someone told me there’s a girl out there
With love in her eyes and flowers in her hair…

Așa începe Going to California, o baladă luminoasă ce contrastează cu atmosfera albumului într-o asemenea măsură, încât se potrivește perfect. Voce-chitară-mandolină. Atât. Un trio care te călăuzește, ca un ghid, prin California.

În încheiere, Led Zeppelin oferă o prelucrare după melodia country-blues When the Levee Breaks, înregistrată de Kansas Joe McCoy și Memphis Minnie după inundația provocată de fluviul Mississippi în 1927. Plant a păstrat mare parte din versurile originale, dar percuția lui Bonham a transformat complet melodia. Împreună cu modul de mixare (anumite pasaje de chitară electrică și muzicuță au ritmul încetinit, lungit) a oferit un sound greu, apăsător, obsedant, perfect pentru finalul unui album ce rămâne – cel puțin pentru mine – o mostră a ceea ce înseamnă capodoperă rock.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *