Când ne-am hotărât să scriem un volum cyberpunk, Teodora Matei și cu mine am fost ca niște fluturi care au văzut o luminiță și au zburat spre ea, fără să-și pună problema că s-ar putea arde. Eu nu eram foarte atras de gen (prefer hard SF-ul și space opera), Teo nu se băga în lucruri prea tehnice. Din punctul nostru de vedere, ăsta era un motiv perfect ca să ne aruncăm cu capul înainte.
Cum genul cyberpunk avusese perioada lui de glorie în România, mai ales în vremea Jurnalului SF, pe parcursul trilogiei am inserat mici aluzii la operele unor autori autohtoni ce excelaseră în genul cu pricina. În acest prim volum, am făcut chiar mai mult de atât. Lucram la o scenă unde totul ni se părea foarte viu, realist. Cam ca o piață de la noi, într-o zi caldă de vară, când lumea zace toropită la umbră. E liniște, se aude doar bâzâitul muștelor, apoi, de departe, un glas sparge tăcerea: „Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!”
N-am ezitat. Imediat l-am contactat pe autor și l-am întrebat dacă putem adapta scena pentru romanul nostru. Michael Haulică, fiindcă despre el este vorba, ne-a acordat permisiunea. Noi ne-am permis un pic mai mult, în sensul că l-am transformat și pe el în personaj al cărții, că, na, știți vorba aia: „dă-i omului un deget și-ți ia toată mâna”. Așa că l-am pus să ardă cipuri.
Nu știu dacă o fi regretat decizia ulterior, după ce a citit volumul (și continuările, că am profitat și am făcut un fel de Nescafe pe invers, 1 în 3), dar pot afirma că am fost respectuoși cu personajul. Că, na, omul era redactor la reviste, edituri, face antologii (superbe, după părerea mea), așa că nu era să ne punem rău cu el. 😉