Deep Purple – „Machine head” (1972)

DEEP PURPLE Machine Head British Hard Rock Vinyl Record LP Record ...

Îmi vine greu să aleg albumul preferat de la Deep Purple. Trei dintre ele se luptă pentru prima poziție: Deep Purple in RockFireball și Machine Head. Diferențierea pe care o fac între ele este minusculă și e posibil ca peste o lună să fie alta ordinea. Totuși, în momentul de față, consider că Machine Head reprezintă o realizare mai… hai să-i spun completă. Conform standardelor mele, desigur.

Multă vreme, cunoștințele mele legate de Deep Purple s-au redus la capodopera Child in Time și la arhi-difuzata Smoke on the Water. Îmi amintesc și acum o noapte din anul al treilea de facultate. La momentul acela, împreună cu colegii de cameră, adormeam cu radioul pornit. În noaptea cu pricina, am auzit pentru prima dată melodia Highway Star. Cea care deschide albumul sus menționat. A fost… un moment magic. Totul începe cu o secțiune ritmică antrenantă, peste care se suprapun strigătele lui Ian Gillan (de vocea lui eram deja îndrăgostit de la Child in Time și din opera rock Jesus Christ Superstar). Apoi vine un solo de clape din altă lume. Deja piesa e perfectă. Apoi… vine și un solo de chitară electrică. Ceva incredibil. Indescriptibil. Cred că atunci, când am ascultat prima dată melodia asta, a fost momentul când m-am îndrăgostit, efectiv, de muzica trupei Deep Purple.

După un început în forță vine la rând Maybe I’m a Leo, un rock solid, construit pe o structură ritmică excelent condusă de bas (de altfel, Ian Gillan însuși a afirmat că Deep Purple e o formație eminamente instrumentală). Din nou, un solo de clape al lui Jon Lord și unul de chitară electrică al lui Ritchie Blackmore – de data asta mai „liniștite”, dar în ton cu melodia, completează tabloul.

Acting like a fool I had to make her cry
Maybe I’m a Leo but I ain’t a lion
I’m hurting oh so bad, I want her now…

În Picture of Home, riff-ul de chitară lasă loc unui solo de bas al lui Roger Glover, secondat e percuția perfect sincronizată a lui Ian Paice. Melodia pare să aibă un final brusc, dar se reia după câteva clipe de de pauză. Delicios.

Never Before este unul dintre single-urile albumului. Ritm, rock și o secțiune lirică la mijloc, ce îndulcește și completează o nouă melodie în solo-ul de clape și cel de citară se luptă pentru supremație.  Al treilea single (primul fiind Highway Star) este bine-cunoscutul Smoke on the Water, o melodie ce relatează un caz real: Deep Purple se afla în Montreaux pentru a înregistra tocmai acest album, când, la un concert Frank Zappa and the Mothers of Invention, un fan a tras cu un pistol de semnalizare, dând foc întregului complex; formația a trebuit să continue înregistrările într-un studio improvizat.

We all came out to Montreux
On the Lake Geneva shoreline
To make records with a mobile
We didn’t have much time
Frank Zappa and the Mothers
Were at the best place around
But some stupid with a flare gun
Burned the place to the ground
Smoke on the water, fire in the sky
Smoke on the water…

Rock, rock, rock – perfect echilibrat, superb interpretat. Și totuși… cum e să strecori altceva în acest amestec omogen, dar care să sune wow? Ei bine, blues-ul din Lazy e exact ce trebuie:

Albumul se încheie tot în cheie rock, cu Space Truckin’, o melodie pe care formația o extindea de obicei în concerte până la peste 20 de minute. Space Truckin’ a fost difuzată pe naveta spațială Columbia, cea care s-a dezintegrat la intrarea în atmosferă pe data de 1 februarie 2003, deoarece unul dintre membrii echipajului, Kalpana Chawla, era fan Deep Purple. Formația a omagiat-o în melodia Contact Lost de pe albumul Bananas, pe care-l înregistra în momentul producerii tragediei.

În general, îmi place să ascult consecutiv Deep Purple in Rock – Fireball – Machine Head. E un crescendo de la foarte bun până la excepțional în materie de rock.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *