Cartea haosului II: Criptele timpului

(fragment de roman)

Mircea Lobonț planificase să-și petreacă noaptea în Sighișoara, pentru a admira frumusețea cetății medievale. Ajunse în oraș în jurul orei șase după-amiaza, când deja era aproape întuneric. Mâncă într-un local mic și cochet. Nu-i reținu numele, dar se simți foarte bine. În timp ce savura friptura, de afară își făcu apariția un grup de adolescenți cu măști și haine ciudate. Unele erau doar fistichii, altele oribile de-a dreptul.
Sosirea lor îl dezgustă. Considera trist faptul că românii adoptaseră sărbătoarea Halloween-ului. Scârbit, lăsă resturile mâncării în farfurie, se sui în autorulotă și demară în trombă.
Opri într-o parcare, undeva, în sânul naturii, convins că orice altă localitate i-ar fi oferit același spectacol grotesc. Fusese o zi călduroasă pentru acel anotimp, dar noaptea adusese cu ea ceața. Mircea savură o țigară în timp ce se plimba la liziera pădurii. Era liniște, era plăcut. Aruncă mucul pe jos și-l strivi cu piciorul, apoi deschise portiera, pregătit să intre.
Tresări. La câțiva pași de botul Fordului i se păru că se mișca un obiect. Aprinse farurile. În lumina lor se decupă o siluetă. Persoana icni și sări în lateral.
– Îmi cer scuze! spuse Mircea. N-am vrut să vă orbesc. Doar că v-ați strecurat așa și…
– Nu face nimic.
Vocea celuilalt îi aminti bărbatului de profunzimea sunetului unui clopot dintr-o biserică veche. Miji ochii, încercând să-i distingă chipul. Nu vedea mare lucru, dar omul părea îmbrăcat ca un nobil din secolul al XIX-lea. Îl frapă faptul că ochii păreau să aibă o strălucire aparte, ce vira, în mod straniu, spre roșu. O fi din cauza luminii farurilor, își spuse Mircea.
Apoi avu revelația. Desigur, era un călător mascat. Trase adânc aer în piept, încercând să rămână calm.
– Îmi pare rău, dar eu nu țin Halloween-ul. Mie-mi plac tradițiile noastre, cu…
– Cred că e o neînțelegere, interveni celălalt. Nu sunt costumat de Halloween. Eu sunt Contele Kovacs.
Faptul că interlocutorul refuza să-și iasă din rol îl irită. Cum știa câteva cuvinte în maghiară, se gândi să-l împungă elegant:
– Ah, da? se prefăcu el mirat. Contele Fierar?
Reacția celuilalt fu neașteptată. Se repezi asupra lui Mircea și-l izbi de autorulotă. Ochelarii săriră de pe nas, iar imaginea se încețoșă. Chipul agresorului ajunse la o șchioapă de al victimei, iar aceasta îi putu vedea de aproape ochii ce ardeau în flăcării, roșii. Apoi observă gura căscată, din care se iveau doi colți ascuțiți.
Nu apucă decât să icnească atunci când aceștia i se înfipseră în gât.

*

Melisa văzuse cândva, în copilărie, un documentar plicticos despre regii Franței. Reținuse din el doar labirintul interminabil realizat din gard viu. Îl reîntâlnise ulterior într-unul dintre filmele cu Harry Potter, unde i se păruse mult mai interesant.
Iar acum mergea printr-unul, urmând o creatură mică și păroasă, jumătate-om, jumătate-țap. Nu știa de câtă vreme rătăceau prin el; părea o veșnicie. Dar nu ăsta era cel mai straniu lucru, nici faptul că nu resimțea oboseală, foame sau sete.
Nu reușea să înțeleagă cum, îndată ce pășise prin portalul magic deschis de creatură, sufletul i se eliberase de orice povară. Scena oribilă la care asistase în Castelul Bethlen, durerea morții colegului ei – rămăseseră simple notițe în amintire, de parcă avuseseră loc cu luni în urmă.
– Unde ne ducem? îl întrebă de câteva ori pe faun.
Neprimind niciun răspuns, se mulțumi să-l urmeze tot mai departe, prin culoarele înverzite. Atât de mult se obișnui cu călătoria, încât aproape dădu peste ghidul ei când acesta se opri, brusc.
În fața lor, coridorul se lărgise sub forma unui mic parc. În mijlocul lui, la o masă acoperită cu o țesătură de un alb orbitor, stătea un om. Sau, cel puțin, așa i se păru Melisei prima dată. Clipi nedumerită de câteva ori, încercând să-și dea seama ce era în neregulă cu el. O făcu, în cele din urmă, și abia atunci realiză că mintea refuzase să accepte aberația cu pricina.
Ființa avea pielea verde și-i lipseau ochii. Fruntea lată, cu început de calviție, se continua cu un nas lung și ascuțit, ca ciocul unei păsări, flancat de doi pomeți proeminenți.
Polițista își aminti c-o văzuse în carte, dar nu observase nici acolo lipsa ochilor.
– Ai găsit fata?
Buzele subțiri aproape nu se mișcară când rostiră întrebarea.
– Nu-hu! behăi faunul.
Cu multă dexteritate, insul așezat la masă amesteca un pachet cu cărți de joc. Din când în când, așeza câte una pe masă, cu fața în sus, pipăindu-i textura.
– Și totuși ai venit c-o fată, la drum de zi…
– A-hal-tă fha-tă!
– Hm…
Degetele orbului se mișcau frenetic deasupra unei cărți. Melisa se întrebă dacă omul citea în Braille sau picta cu falangele. Gesturile puteau fi interpretate în ambele feluri.
– Nu știu ce să înțeleg, faunule! Parcă te-aș crede, dar parcă zice-aici ceva legat de fata cu pricina…
Mica ființă păroasă behăi aprobator, apoi se apropie de masă cu mersul ei ușor legănat, cauzat de picioarele prea scurte. Îi întinse orbului cartea. Acesta o luă și o amușină cu nasul lui lung. Își ridică apoi fața dintre file și adulmecă în direcția Melisei.
– O fată care-a dispărut, iar în locul ei vine altă fată cu-o parte din prima fată, recită el ca o ghicitoare.
– Eu sunt Melisa, simți nevoia să intervină polițista.
Orbul rânji. Liniile ascuțite ale feței, culoarea stranie și lipsa ochilor dădură chipului său un aspect sadic.
– Deocamdată ești doar o carte care privește spre viitor.
Așeză alte cărți în jurul celei aflate deja pe masă și le pipăi cu grijă.
– Dar conjunctura pare bună, da-da! Poate chiar vei avea un nume.
– Când? se amuză Melisa să intre în jocul acela absurd.
– Răbdare, răbdare! Deocamdată, du-te să-l slujești pe Mercurius. Om vedea după aia ce-o mai fi.
– Să… slujesc? repetă șocată polițista. Mercurius?
Faunul o trase de haine.
– Hai-dhe! behăi și-i făcu semn să-l urmeze.
Melisa își coborî privirea spre el, apoi o ridică din nou, decisă să-i spună câteva orbului.
Acesta nu mai era acolo. Nici masa, cărțile sau parcul. Se aflau din nou pe un coridor săpat în inima pădurii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *