Vraciul de pe norul interior

(fragment de roman)

Regina-Florilor, mare şi roşie, îşi parcurgea drumul pe cer coborând către apus, pregătindu-se să se ascundă dincolo de Munţii-Nopţilor-Însingurate. Prinţesa-Neprihănită, mică şi albă, se ridicase deja preţ de două umbre mici pe cer, pornind în urmărirea suratei ei mai mari. Vremea era tot mai caldă, aducând cu ea miresme de împerechere.
Urklina era gătită de Domnişoarele-de-Onoare, asemeni celorlalte trei Mirese, fiecare aflată în altă încăpere din peretele abrupt de stâncă. Întinsă pe jos ca un covor de blană dreptunghiular, se simţea ca într-o expoziţie. Cele trei gheare lungi aflate la fiecare colţ al dreptunghiului format de corpul său erau pilite şi vopsite cu roşu şi alb, în cinstea doamnelor care luminau cerul. Blana îi fusese spălată şi periată cu atâta zel încât firele ei erau acum moi şi strălucitoare, emanând un parfum de flori. Cei şapte ochi roşii de pe buza superioară a dreptunghiului fuseseră încadraţi cu praf portocaliu şi negru, căpătând aspectul unor perle, iar pe cele trei cozi lungi şi subţiri care atârnau la capătul opus fuseseră împletite flori plăcut mirositoare şi panglici colorate. Spera ca greutatea lor să nu fie prea mare, stânjenind-o la planare. Ar fi fost de-a dreptul penibil ca, sub emoţia momentului împerecherii, să cadă ca un bolovan în loc să plutească maiestuos.
– Deschide gurile, susură pe trei voci glasul dulce al uneia dintre Domnişoarele-de-Onoare.
Îşi săltă puţin partea superioară, pentru a permite accesul la cele cinci fante micuţe care constituiau gurile. Le deschise pe rând, iar Domnişoara-de-Onoare pulveriză în ele un parfum puternic, care-i dădu mâncărimi şi o făcu să strănute de câteva ori.
– Plimbă aerul parfumat prin toate pungile, ca să le cureţi.
Ascultă docilă sfatul şi începu să treacă aerul prin toate pungile care se aflau pe partea ventrală, sub piele. Gestul duse la câteva râgâituri care stârniră chicotitul Domnişoarelor-de-Onoare.
– Nu te jena! comentă una dintre ele, văzând-o că se ruşinează. E ceva normal.
Când termină, o lăsară să se ridice. Sprijinită pe ghearele de jos şi pe cele trei cozi, se studie atentă în oglinda apei din vasul de ceremonie. Ceea ce văzu o umplu de încântare.
– Eşti foarte frumoasă, apreciară Domnişoarele.
– E meritul vostru! îngână ea pe o singură voce, stăpânindu-şi cu greu o undă de mândrie.
– Haide, e vremea să mergi! Copacii-Abundenţei te aşteaptă.
O Domnişoară-de-Onoare îi arătă culoarul de la capătul încăperii, care dădea către valea copacilor bătrâni. Porni cu paşi ezitanţi, parte din cauza emoţiilor, parte din grija prea mare de a nu strica minunata lucrare săvârşită de celelalte Domnişoare.
Pe culoar se simţea un curent răcoros care o făcu să se înfioare. Pereţii de piatră se întindeau în jurul ei, călăuzind-o către deschizătura prin care se zărea lumina zilei. Se apropie de ea cu sfială şi se opri în prag, privind în jur.
Priveliştea era menită să taie răsuflarea.
Mica vale rodnică înconjurată de pereţi înalţi de stâncă era plină cu iarbă şi flori de toate soiurile, într-un amestec infinit de culori şi arome. În ea tronau Copacii-Abundenţei, cu trunchiuri groase şi noduroase, aducând cu nişte uriaşe stânci argintii. Crengile lungi se întindeau de jur-împrejurul lor în coroane bogate, întrepătrunse, cu frunze arămii care cântau sub atingerea brizei uşoare din vale. Priviţi de la înălţimea la care se afla urklina, copacii semănau cu un arboret mai răsărit.
Va fi o coborâre lungă…
Ochii ei roşii cercetară cu atenţie pereţii din jur şi observară într-o altă deschizătură a peretelui stâncos o altă Mireasă, la fel de frumoasă ca şi ea. Peste mai puţin de un sfert de umbră mică se iviră şi celelalte două Mirese. Tânăra le lăsă să admire peisajul fascinant care se căsca sub ele, întocmai cum făcuse şi ea. Apoi se priviră între ele şi-şi făcură un semn discret. Cele patru Mirese se desprinseră de pragurile de piatră în aceeaşi clipă, începându-şi zborul către Copacii-Abundenţei.
Deasupra văii nu se zărea niciunul dintre aştri. Regina-Florilor trecuse deja de buza vestică, iar Prinţesa-Neprihănită nu ajunsese încă la culmea estică. Era mai bine aşa, deoarece urklinele se răsuceau în aer în timpul plonjonului, iar lumina aştrilor le putea orbi.
Tânăra urklină îşi desfăcu mantaua trupului cât putu de mult, pentru a prinde sub ea curenţii care să o ajute la planare. Văzuse cum una dintre Mirese prefera să coboare în picaj, dar ea evita asta. Risca să ameţească sau putea fi dată peste cap de un curent ascendent mai nărăvaş. Preferă să coboare în rotiri lungi, lente, asemenea frunzelor care cădeau de pe crengi când se apropia Anotimpul-Odihnei.
Mireasa cea îndrăzneaţă era împinsă tot mai mult către pereţi, dar nu părea alarmată de asta. Beţia picajului părea să-i fi luat simţul orientării, făcând-o neatentă. Dezavantajul acestei beţii era că, pe măsura creşterii vitezei, apărea tendinţa de a accelera tot mai mult, sporind riscul de a izbi pereţii stâncoşi. Celelalte trei Mirese emiseră simultan strigăte de avertizare care părură s-o trezească pe imprudentă. O clipă, aceasta îşi încetini picajul, iar curentul o dădu peste cap. Când o văzu cum se roteşte în aer ca o păpuşă dezarticulată şi începe să cadă fără control, tânăra se temu că Mireasa avea să-şi găsească sfârşitul.
Dar urklina părea a fi bine pregătită şi, după câteva momente de dezorientare, se redresă şi-şi umflă mare parte dintre pungile cu aer. Când se simţi în siguranţă rămase să plutească pe curenţi, aşteptându-şi suratele. Până când celelalte trei ajunseră la aceeaşi înălţime cu ea privirea i se limpezise complet, iar mişcările îi erau din nou sigure.
Tânăra se bucură că nu asistase la o tragedie, dar încercă să se detaşeze de ceea ce era în jur. Tot ce conta acum era să coboare cât mai lin către crengile împletite ale Copacilor-Abundenţei. Pe măsură ce altitudinea scădea, rolul de paraşută al mantalei creştea considerabil. Cele trei cozi o ajutau să cârmească şi, spre bucuria ei, legăturile făcute de-a lungul lor nu o stânjeneau. Pungile cu aer de pe partea ventrală se umflau şi se goleau continuu, asigurându-i stabilitatea şi, pe măsură ce se apropia de Copaci, tot mai multe dintre ele erau menţinute goale.
Când crezu că totul este în regulă şi că avea să aterizeze fără probleme pe unul din trunchiurile bătrâne, se petrecu o schimbare neaşteptată. Copacii începură să emită un miros puternic, îmbătător, care acoperi în întregime amestecul de arome care venea de la florile de dedesubt. Tânăra simţi că-şi pierde raţiunea. Acel miros puternic, hipnotizant, i se insinua în tot trupul, preluând controlul muşchilor şi nervilor. În ochi îi explodară mii de culori, iar membranele auditive vibrară cu o frecvenţă care o făcu să atingă în câteva clipe o stare de excitare teribilă. Întreaga manta a trupului se umplu cu un lichid lipicios, care curgea leneş pe firele de păr, picurând de pe capetele lor. Câteva picături îi ajunseră în unele dintre guri: aveau un gust dulce, oarecum iute. Habar n-avea că trupul ei putea secreta aşa ceva.
Ceea ce urmă se petrecu asemeni unui vis. Nu ştiu când atinse coroana bogată, coborând de-a lungul crengilor cu ajutorul ghearelor ascuţite până pe un trunchi noduros, mare cât cincizeci de copaci obişnuiţi puşi laolaltă. Ghearele scrijeliră scoarţa dură, crestând pe ea interstiţii prin care izbucniră alte arome îmbătătoare. Mantaua trupului se lipi pe trunchi, devenind una cu el. Simţea mici înţepături pe toată suprafaţa de contact, înţepături care-i sporeau excitaţia, stârnind în fiinţa ei stări despre a căror existenţă nu ştiuse vreodată. Simţea că pluteşte, că timpul se dilată, transformându-se în valuri de plăcere. Întreaga fiinţă se umplu de armoniile unui cântec pe care-l lăsă să iasă pe toate cele cinci voci de care dispunea.
După multă vreme simţi o sfârşeală teribilă, ca şi cum întreaga viaţă i-ar fi fost suptă din trup, şi alunecă pe circumvoluţiunile trunchiului, ajungând moale şi fără cunoştinţă pe covorul de iarbă de dedesubt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *