The Mandalorian

Atenție! În acest articol voi vorbi în detaliu despre primul sezon al serialului The Mandalorian. Dacă nu l-ați văzut și nu vreți să vă stric surpriza, nu citiți mai departe. 🙂

Evident, fiind vorba despre Star Wars, am fost curios să văd cu ce se mănâncă serialul The Mandalorian. Din cele citite înțelesesem că e un fel de western în universul francizei, cu un fel de Clint Eastwood din Dollars Trilogy a lui Sergio Leone.

Ei bine… exact asta e. Și dacă fața lui Eastwood părea inexpresivă și impenetrabilă, să vedeți cum se prezintă o mască la acest capitol. Primul episod m-a lăsat rece. Al doilea m-a făcut să mă întreb serios dacă mai vreau să văd unul. Am făcut, totuși gestul. Și, dacă tot am vizionat aproape jumătate de sezon, am zis să-l duc până la capăt.

The Mandalorian își propune puțin și reușește să atingă ceea ce-și propune. E un film pentru nostalgicii westernurilor cu eroul care e băiat antisocial rău, dar bun, la fel cum este pentru cei ai seriei originale Star Wars. Apar o serie de aluzii la episoadele IV-VI: spațioportul din Mos Eisley și localul de pe Tatooine, plus Jawa și oamenii nisipului, Tusken, soldații imperiali care nu sunt în stare să nimerească o țintă nici măcar de la mică distanță, AT-ST-urile în luptă cu o populație ce duce un trai primitiv, o unitate R2-D2, un Moff, vănâtori de recompense ș.a.m.d., culminând, evident, cu Mandalorienii – căci destui au fost cei care-au oftat după Boba Fett atâta amar de vreme.

Cam asta a fost pentru nostalgici și, din punctul ăsta de vedere, recunosc că a fost plăcut de privit.

Ca să creeze produsul perfect pentru noua generație, respectând și nevoia pentru marketing și personaje pentru meme simpatice pe internet, a fost introdus Baby Yoda. Drăguț, simpatic, cu abilități în mânuirea Forței, cu un trecut învăluit în mister. Aici mi-a plăcut găselnița că, uneori, cadrele sunt prezentate așa cum s-ar vedea prin ochii lui de copil.

În rest, fiecare episod urmează rețeta „misiune-probleme-deznodământ fericit”, exact ca în serialele anterioare de animație, ca în Xena: Warrior Princess sau Hercules: The Legendary Journeys. Și, la final, se aruncă două cârlige: Mandalorianul trebuie să găsească tribul lui Baby Yoda, să-l ducă acasă, care va să zică, și apare, scoasă ca un iepure din joben, o sabie laser. Neagră. Vai, vai, vai, ce chestie!

Ce mă amuză este că am citit opinii care laudă acest serial, în contrast cu prostiile făcute pe rețete pur comerciale numite episoadele VII-IX. Îmi pare rău s-o spun, dar The Mandalorian e o prostioară pentru adolescenții întârziați de 40-50 de ani (ca mine) și pentru adolescenții dornici de meme de acum, construită pe o rețetă pur comercială. Doar că alta decât în episoadele sus-menționate. Adică nu e nici mai inteligent, nici mai prost, doar că e mai plictisitor, deoarece acțiunea are zvâc doar pe ici, pe colo, în rest fiind extrem de previzibilă, ternă, fără cine știe ce imaginație – genul de filmuleț de familie. Cu alte cuvinte, nu e rău, dar nu e nici wow.

Mi-a plăcut, per total? Da.

Aș fi vrut ca sezonul să aibă mai multe episoade? Nici vorbă.

Aștept cu nerăbdare al doilea sezon? Nu, chiar deloc.

O să mă uit la el când apare? Posibil, depinde de dispoziția de moment.

Îl recomand iubitorilor universului Star Wars? Desigur.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *