Aferim!

Atenție! În acest articol voi vorbi în detaliu despre filmul Aferim! Dacă nu l-ați văzut și nu vreți să vă stric surpriza, nu citiți mai departe. 🙂

Unele dintre filmele românești din perioada comunistă le revăd cu drag și acum. Da, dau uneori ochii peste cap la anumite faze puerile, ori regret că anumite scene n-au fost filmate altfel. Și, evident, sunt multe pelicule care nu mi-au plăcut nici în anii copilăriei, nici revăzute la anii maturității. Dar, cum am spus, există o listă cu filme dragi.

Nu pot spune același lucru despre producțiile post-decembriste. Nu există nici măcar una – una singură! – pe care să-mi facă plăcere s-o revăd. Mă refer la lung-metraje, pentru că la scurt-metraje am găsit câteva pe gustul meu. Știu, sunt un incult superficial și prost pentru că nu văd măreția unor producții gen BalanțaHotel de luxSenatorul melcilorFilantropica, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și altele mai mult sau mai puțin premiate pe-afară. Nu mă interesează distincțiile primite, nici ce-a zis criticul ori cunoscătorul X, mie nu mi-au plăcut. Pentru gustul meu sunt prea întunecate (ca temă, nu ca filmare), prea se vor de o filozofie profundă de la un cap la altul în dauna actului artistic în sine (îmi place filozofia, dar să adauge la artă, nu să-i ia locul) prea dornice să arate doar nuditate, limbaj obscen și jeg prezent peste tot. Da, măi, sunt un pudibond căruia-i pute la înjurături și la prezentarea realității așa cum e ea! Am gusturile mele în materie de artă și cu asta basta. O înjurătură spusă exact la momentul oportun mi se pare perfectă, folosirea constantă a unui „limbaj de cartier” îmi displace. Punct.

Prin urmare, cu fiecare film văzut, am devenit tot mai reticent în a încerca alte producții românești (de lung-metraj, repet). Când, totuși, mai dădeam o șansă, mă trezeam în fața unei noi realizări ce se încadra exact în același tipar neplăcut mie.

Așa se face că, deși mi-a stârnit interesul prin ce am citit despre el, am ezitat îndelung înainte să vizionez filmul Aferim! Vreo câțiva ani, așa. Am făcut-o în cele din urmă și am pus mai jos ce am găsit ca plusuri (verde) și minusuri (roșu). Pe gustul meu, insist cu chestia asta. Adică nu consider că părerea mea ar avea vreo importanță savantă, ci e doar atât: o părere de privitor.

Zapciul Costandin. Un personaj construit complex, redând cu acuratețe o tipologie vizibilă și acum mai ales în zonele rurale, cu un amestec aparent greu de înțeles între momente de superficialitate, onestitate, oportunism, tragism exagerat, viață trăită din plin, cugetări profunde, defetism și, mai ales, o adaptabilitate perfectă la mediu. Actorul Teodor Corban interpretează excelent (de altfel, l-am mai văzut și în alte roluri unde mi-a plăcut).

Ioniță. Fiul zapciului e interpretat atât de fals, cu replici în care n-am simțit niciun pic de trăire, încât m-a iritat constant pe durata vizionării.

Lipsa coloanei sonore. Nu știu care a fost ideea de a nu pune nimic în fundal, dar mie nu mi-a plăcut. În lipsa ei, culorile filmului (metaforic vorbind pentru că pelicula e alb-negru) s-au estompat. Scoate muzica din Star Wars și se pierde mare parte din farmec. Sau din Blade Runner, ca să mă leg de un film cu un ritm la fel de lent ca al acestuia. Într-o peliculă din vremea comunismului, Nemuritorii, coloana sonoră face toți banii.

Filmarea alb-negru. Dă un plus de autenticitate, la fel cum a fost în cazul filmului Moromeții.

Victor Rebengiuc. Poate fi de vină faptul că e unul dintre actorii ce mi-au fost mereu simpatici (nu știu de ce), dar mi-a plăcut enorm să-l regăsesc în film. Un rol mic, dar interpretat perfect.

Lipsa prim-planurilor. Încerc să-mi amintesc dacă a fost vreunul, dar nu cred. Prim planurile au rolul lor în ritmul acțiunii, în legătura creată cu personajele, în impactul asupra privitorului. În asigurarea unor momente de respiro, de intimitate, de profunzime.

Ritmul. Înfiorător de lent. Practic, e doar o călătorie a zapciului și a fiului său, în căutarea unui țigan fugit. Ok, asta nu e o problemă dacă ai grijă să inserezi pe drum tot felul de întâmplări menite să rupă monotonia. Aici, însă, chiar și acele întâmplări sunt monotone. În afara momentului capturării țiganului Carfin și a scenei de la han, restul n-au pic de zvâc, de culoare. Legat de faza de la han – realizatorii au ratat ocazia să creeze o scenă monumentală, deși au avut mici sclipiri ici și colo. O coloană sonoră adecvată care să-și găsească acolo apogeul ar fi făcut minuni. Așa, am rămas cu sentimentul că a fost ceva interesant, dar se putea mult mai bine.

Carfin și Țintiric. Cei doi țigani capturați de zapciu au roluri relativ mici, dar le umplu perfect. De fapt, Cuzin Toma îmi place, are un „ceva” al lui care-l face carismatic și profund, totodată. Iar copilul interpretează exact ce trebuie în rol.

Boier Iordache Cîndescu. Fals de la prima până la ultima scenă. Noroc că apare puțin în film, nu m-a enervat ca Ioniță.

Încercarea de a prelua prea mult din opere ce redau vremurile acelea, cu și fără rost. Adică unele scene și exprimări îmbârligate (tip poveștile lui Creangă, dar nu numai), mi s-a părut că au fost prea mult. Se mai putea cerne, fără să se piardă din autenticitatea perioadei redate.

Finalul. Magistral. O tensiune crescută treptat, cu așteptări (Oare ce-i va face boierul țiganului? Îl va ierta? Va interveni zapciul pentru el? Va fi omorât? Bătut?) și un deznodământ apoteotic, după care zapciul și fiul lui merg mai departe, revenind la discuțiile de la începutul filmului. Viața își vede de ale ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cine scapă uită și-și vede de-ale lui într-o lume complicată și dură. Tipic românesc, de fapt tipic balcanic.

Concluzia mea: filmul a avut momentele lui, dar, per total, mi-aș fi dorit mai mult de la el. Însă îl consider o oază în deșertul filmelor românești post-decembriste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *