Sună-mă mâine

(fragment de roman)

1. De data asta plecăm

Ce este viața?
Un amestec de întâmplări aleatorii? O sumă de decizii mai mult sau mai puțin înțelepte? Un joc al destinului, în mâinile căruia noi suntem simpli pioni?
O luptă permanentă între rațiune și simțire?
Și de ce ne asumăm alegerile, dacă păstrăm amintiri? De ce nu putem merge mai departe, pe drumul ales, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

La finalul articolului era o legătură către o melodie de pe YouTube, cu subtitrarea versurilor în limba engleză. Aflată sub impresia celor citite, Shauni o accesă. Bănuia că avea s-o ducă și mai departe, să-i ofere trăiri mai profunde.

Știi, n-am fost niciodată mai fericit ca-n dimineața aceea
Ne plimbam pe-o plajă ce seamănă cu-aceasta
Era toamnă; o toamnă cu vreme frumoasă
Un anotimp ce nu există decât în nordul Americii
Acolo îi spunem vară indiană
Dar era, pur și simplu, vara noastră
În rochia ta lungă semănai
Cu un tablou de Marie Laurencin
Și-mi amintesc, îmi amintesc atât de bine
Ce ți-am zis în dimineața aceea
De-acum un an, un secol, de-acum o veșnicie…

Shauni avea lacrimi în ochi. Era o piesă tulburătoare. O mai auzise, cândva, demult. Îi plăcuse și atunci. Dar în acest moment al vieții o prinsese cu garda jos. La fel ca articolul de pe blogul descoperit în urmă cu câteva luni, în noaptea de Crăciun, când rămăsese singură după ce mama ei și micuța Gilly merseseră la culcare.
Micuța Gilly…
Încă îi mai spunea așa, deși fata urma să împlinească cincisprezece ani în toamnă. De fapt, dacă ar fi fost să pună laolaltă toate zilele petrecute împreună, putea s-o considere încă un copil. Nu s-ar fi adunat mai mult de șapte, poate opt ani. În rest, stătuse departe de ea, purtată prin cine-știe-ce locuri de filmările unei pelicule, apoi ale alteia. Deși vorbeau zilnic la telefon și se vedeau pe internet, se simțea adesea o mamă de mâna a doua. Faptul că Gilly ajunsese să-i spună bunicii tot „mamă” nu era de natură s-o ajute. Dimpotrivă.
Dar n-o putea condamna pe fată. Până la urmă, ajungi să-i consideri părinți adevărați pe cei ce-ți sunt alături în fiecare clipă fericită, la orice-ntâmplare tristă.
Shauni își spusese mereu că-și va face timp. Că, după filmul X, va lua o pauză și se va ocupa de familie.
N-o făcuse. Mereu se lăsase convinsă de agent să mai accepte un rol.
– Refuză două-trei oferte și o să vezi cum nu te mai caută nimeni, o certa Ned. Ce-o să faci atunci?
– Un rol secundar s-o găsi..., replica ea cu jumătate de gură.
– În branșa asta se intră greu. Dar așa ușor ești uitat după aia!
Așa că acceptase încă o ofertă, turnase încă un film, participase la premiere, talk-show-uri… Printre ele, își făcuse timp, atât cât putea, de familie. De maică-sa, de Gilly…
Pentru ea și pentru Aidan nu prea se găsise, însă. De-aceea ajunseseră la divorț, după nici cinci ani de căsnicie.
Nu! se certă vehement. Despărțirea de Aidan nu-i din vina mea!
Scenaristul mai tânăr ca ea o părăsise pentru altă actriță, o speranță în vârstă de doar douăzeci de ani, mai dotată, cu ochi mai alunecoși, cu mai mult timp disponibil…
Și-atunci cum poți spune că nu ești tu de vină?

Unul dintre primele ei roluri fusese într-un film cu buget mic, dar care avusese un succes fulminant la box-office, propulsând-o în atenţia publicului. Răspântie către nicăieri prezenta viaţa unei tinere familii, cu doi copii mici, cu părinţi ce nu reuşiseră să găsească echilibrul între dorinţa de a asigura un trai îndestulător şi necesitatea de a petrece timp împreună. În final, se alesese praful de familie, de goana după bani, de tot. Indiferent ce cale ar fi ales cei doi soţi, împreună sau separat, n-ar mai fi dus nicăieri. Nu-şi imaginase pe atunci că avea să vină ziua când umbra filmului să planeze ameninţător asupra propriei sale vieţi.
Două căsnicii ratate. Una în care se simțise prizonieră și fugise. O alta unde fusese ea cea părăsită.
Shauni se ridică din fața laptopului și se duse în baie. Își studie în oglindă țesătura fină de riduri din jurul ochilor, de la colțurile gurii, privirea tristă, părul ce ascundea sub vopsea prea mult fire albe, păcălind privitorul.
Era o vreme când nu-și dorea altceva decât viața aceea. Când credea că nu există altceva mai bun.
O vreme ce luase sfârșit când în cale îi apăruse El.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *