Star Wars Episode IX: The Rise of Skywalker

 

Imagini pentru the rise of skywalker

Atenție! În acest articol voi vorbi în detaliu despre cel mai nou episod din saga Star Wars. Dacă nu l-ați văzut și nu vreți să vă stric surpriza, nu citiți mai departe. 🙂

Am fost unul dintre cei care a apreciat The Last Jedi, considerând că a adus gura de aer proaspăt de care seria avea atâta nevoie. Impresiile mele despre filmul cu pricina pot fi găsite aici. Eram, așadar, nerăbdător să văd cum se va sfârșit povestea și să-mi șterg gustul amar lăsat de Solo: A Star Wars Story. Mi-am îndeplinit ambele dorințe. The Rise of Skywalker s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele și-l consider unul dintre cele mai solide filme din serie. Firește, cu erorile de logică specifice, că, na, e un fel de marcă înregistrată. 🙂

Așadar, să trec în revistă care consider eu că au fost plusurile și minusurile filmului:

Ben / Kylo Ren. Încă din The Force Awakens mi-a plăcut că nu era răul absolut, ca Darth Vader sau împăratul, ci o persoană care dorea să se ridice la înălțimea unui ideal. A continuat superb în The Last Jedi, iar actualul film oferă consistență întregului personaj, care devine unul dintre cele mai complexe ale întregii serii. Jocul lui Adam Driver este excepțional, punând în umbră și mai mult încercarea nu prea reușită a lui Hayden Christensen de a întruchipa transformarea lui Anakin din prequel.

Rey. Lupta ei interioară este pe măsura celei a lui Kylo Ren. Evoluția personajului e consistentă, iar Daisy Ridley dovedește cu prisosință că rolul încredințat ei nu e doar o chestiune de politically corectness, ci o realizare de care poate fi mândră.

Originea lui Rey. Îmi plăcuse explicația din The Last Jedi, deoarece deschidea noi perspective. Revelația din noul film, cum că ar fi nepoata lui Palpatine, dă greutate întregii povești, dar e greu plauzibilă. Bun, evident că Împăratul ar fi putut avea un băiat în perioada cât era încă senator, pe care apoi l-a ignorat, dar cred că ar fi trebuit să apară undeva vreo referire la așa ceva. Ori în prequel, ori în vreunul dintre cele două filme anterioare ale sequel-ului. Firește, nicăieri nu s-a spus că NU a avut urmași, dar prea seamănă a iepure scos din joben.

Împăratul. Nu știu cum a reușit de fiecare dată Ian McDiarmid să joace atât de bine rolul ăsta! Pur și simplu a întruchipat răul suprem, iar reprezentația din filmul de față nu face excepție.

Supraviețuirea Împăratului după Return of the Jedi. Bun, știu că Palpatine i-a spus lui Anakin că există metode pentru a scăpa de moarte, că el era un Sith și cunoștea trucul cu pricina, dar… Exact ca la originea lui Rey, m-aș fi așteptat să existe câteva elemente inserate în cele două filme anterioare, vreun zvon, ceva, care să dea impresia că poate-poate… Așa, totul pare un alt iepure scos din joben.

C-3PO. Cred că este unul dintre episoadele în care robotul e cel mai simpatic – atât în sensul amuzant, cât și în cel emoțional. Sunt câteva scene de-a dreptul delicioase cu el.

Leia. Am fost curios cum vor reuși s-o recreeze din filmările anterioare, ca să pară că se potrivește în poveste, ținând cont că actrița Carrie Fisher a murit înainte să înceapă filmările. Au reușit de minune, chiar pare că e de acolo, nu că avem de-a face cu lipituri.

Lando Calrissian. Aici sunt 100% subiectiv, mi-a fost dor să-l revăd, chiar dacă n-a făcut mare lucru în film.

Finn. Un alt personaj care a crescut frumos de-a lungul trilogiei actuale. Faptul că e sensibil la Forță îi dă un farmec aparte, iar John Boyega l-a interpretat perfect. Un minus ar fi dat de faptul că povestea de dragoste dintre el și Rose (care a avut un rol central în precedentul film) a cam fost lăsată în aer, deși avea potențial de a crea tensiune odată cu apariția în peisaj a lui Jannah.

Generalul Pryde. Așa cum am spus-o și în cazul lui Benicio del Toro (DJ în The Last Jedi) și Paul Bettany (Dryden Vos în Solo: A Star Wars Story), reprezintă dovada clară că un actor bun (Richard E. Grant, în cazul de față) va reuși să creeze un personaj memorabil în câteva scene care-i sunt oferite.

Poe Dameron. În sfârșit, capătă și el o poveste – atât din perspectiva unui trecut, cât și a unui viitor. Pe tot parcursul seriei, personajul a rămas, pentru mine, pe o linie oarecum indiferentă – îmi place Oscar Isaac ca actor, știe să dea consistență rolurilor interpretate, dar Poe pur și simplu era un personaj incomplet. Cele două elemente se mențineau continuu în echilibru. În episodul de față, balanța s-a înclinat în sfârșit în direcția bună.

Lumile. O adevărată explozie de imaginație, care m-a fascinat. Chapeau!

Referirile la filmele anterioare. Deoarece s-a dorit o încheiere a întregii serii de nouă episoade denumite Saga Skywalker, filmul de față a conținut numeroase bijuterii care au trimis spre peliculele anterioare, culminând cu încheierea acțiunii acolo unde a început în 1977. Printre momentele care m-au emoționat cel mai mult se numără cel cu Luke ridicând nava din apă întocmai cum o făcuse Yoda în The Empire Strikes Back și cel cu Ben care vrea să-i spună ceva amintirii tatălui său, la care aceasta răspunde simplu „Știu.” – trimitere la scena din finalul aceluiași The Empire Strikes Back, cu Leia spunând „Te iubesc!”, iar Han răspunzând „Știu.”

Muzica. John Williams la superlativ. Un adevărat cântec de lebădă, în care a împletit teme din filmele anterioare cu elemente complet noi, de efect (a se vedea, printre altele, dansul de pe Pasaana și corul Sith de pe Exegol)

Finalul. Excepțional în atât de multe moduri! În primul rând, răsturnările de situație s-au ținut lanț. Apoi, a fost extrem de emoționant. Iar scena finală… ufff! Mi se face pielea de găină chiar și acum, când o rememorez.

Cam atât, după două vizionări. Și întrebarea: ce va urma?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *