Cred că una dintre cele mai dificile sarcini pe care o am de îndeplinit când scriu un nou roman de dragoste este să nu reiau aceeași rețetă ca în volumele precedente și să „reîncălzesc ciorba”, cum se zice. Deși, dacă ar fi de ciuperci, mai-mai că aș face-o…
În urmă cu mai mulți ani mi-a venit ideea unui text umoristic cu o femeie care merge la mare cu copilul ei mic și mama prea cicălitoare, sufocantă pentru copil și, cel mai important, preocupat să-i găsească pe altcineva în locul soțului care nu-și mai făcea timp pentru familie. Aveam și un titlu pentru el – Mamă, ai văzut marea? – o întrebare ironică pentru o bunică prea preocupată ca micuțului să nu i se întâmple ceva și să organizeze dating-uri pentru propria fiică. Pe vremea aceea scriam, însă, (aproape) numai SF&F, prin urmare, încercarea n-a trecut de una sau două pagini.
Ideea mi-a rămas în minte. Prin urmare, când căutam idei pentru un nou roman, mi s-a părut că ar fi potrivită pentru unul dintre firele narative. Am decis s-o leg și de un text realist magic scris prin anii 2000, intitulat Lumea prin țeava puștii, fiind, într-un fel, o continuare peste ani a lui. Am mai adăugat și pățaniile unei femeie prea dornice de aventuri de o noapte care, uneori, se sfârșesc… imprevizibil, o poveste de amor la o vârstă venerabilă, totul în decorul lyonez (și, parțial, din Montmartre) vizitat anul acesta.
Cred că, spre deosebire de precedentele mele romane de dragoste, Sună-mă mâine e mai „hollywoodian”, ca să zic așa. E un amestec de amor și umor în – sper eu – cantitățile potrivite pentru a fi pe gustul cititorilor de gen. Un cocteil pe care-l veți putea degusta anul acesta, la Târgul de Carte Gaudeamus de peste câteva săptămâni. 😉