Un străin în Regatul Assert (în colaborare cu Teodora Matei)

(fragment)

Vizitele zepelinelor nu erau un eveniment cotidian. Regatul Assert se afla la o distanţă destul de mare de marile arhipelaguri ale lumii. Dar reprezenta o destinaţie căutată datorită bogăţiei şi prosperităţii sale, resurselor naturale, sau produselor locale. Iar o escadrilă de trei zepeline prezenta promisiunea unor mărfuri exotice menite să întrerupă monotonia.
Doar Sir Polton, mereu nemulţumit, bombăni la adresa neînsemnatului eveniment şi-şi apostrofă colegii de breaslă pentru că se comportau precum cei săraci cu duhul, de la periferii. Dar nimeni nu stătu să-l asculte. Se repeziră cu toţii la parter, spre porţile masive acţionate de pistoane pufăind greoi. Câteva minute mai târziu, strada îngustă ce cobora colina era plină de soliteruri şi duplexuri, claxonând de zor în mijlocul unui nor de aburi.
Sir Arlington Cuttler era, ca orice savant, un excentric. Nu-şi cumpărase un vehicul tradiţional cu roţi, capabil să ruleze cu viteză. Optase pentru un păşitor – o cabină semisferică purtată de şase picioroange metalice retractile. Mult mai lent decât maşinile obişnuite, se descurca mai bine pe teren accidentat, atunci când pietrele din pavaj erau acoperite de noroi sau de zăpadă şi, mai ales, în cazul aglomeraţiei. În plus, ocupa mult mai puţin spaţiu datorită amplasării cazanului cu apă dedesubtul cabinei, nu în spatele ei. Fjørdur, inventatorul său, nu lăsase nimic la voia întâmplării. Interiorul cabinei avea designul unui tron cu spătarul din flăcări cromate, iar bordul din lemn lăcuit era plin de manete şi rotiţe ce îndeplineau o sumedenie de funcţii – de la condus până la cele ale unui sextant sau ale unei rigle de calcul. Coloritul păşitorului, azuriu cu argintiu, contrasta în mod plăcut cu interiorul corai al cabinei.
Dar vehiculul era doar ultimul dintre accesoriile savantului. Jobenul care-i acoperea capul se putea transforma, acţionând un sistem de pârghii, în şepcuţă cu cozoroc pentru zilele prea însorite, umbrelă pentru ploaie, sau cuşmă cu urechi pentru ger. Nu avea probleme cu vederea, ochelarii cu trei ordine ajustabile de mărire asigurându-i protecţie împotriva luminii solare. Sub costumul impecabil cu accesorii cromate, mâna stângă era cuplată la o mică maşină de scris. Arlington dobândise dexteritatea de a tasta câteva zeci de cuvinte pe minut la micul aparat. Banda de imprimare, lată de cinci degete, se aduna pe doi tamburi prinşi pe spate, așa cum un arcaş îşi purta tolba cu săgeţi.
În aglomeraţia produsă de mulţimea grăbită spre Câmpul Depărtărilor, păşitorul său îşi demonstra cu adevărat utilitatea. În timp ce maşinile colegilor pufăiau nervoase în ambuteiajul creat pe strada îngustă care cobora de la clădirea Societăţii de Arte şi Ştiinţe, vehiculul său îşi extindea picioarele rezistente, căutând puncte de sprijin. Fjørdur le făcuse suficient de lungi încât să treacă peste obstacole mai înalte decât un stat de om. Iar asta îi permitea acum lui Arlington să depăşească tacticos viermuiala de soliteruri şi duplexuri ale nerăbdătorilor ce aruncau năduşiţi sudălmi în stânga şi-n dreapta.
Odată ajuns în Bulevardul Castanilor, ce dădea spre Palatul Regal, circulaţia devenea mai uşoară. Asta până la Poarta de Est, dincolo de care se ajungea în oraş şi suburbii. Dacă în cetate se respectau cât de cât unele reguli de bună-cuviinţă în trafic, aici era un talmeş-balmeş de nedescris. Arlington trebuia să aibă mare grijă ca vârfurile picioarelor mecanice să nu se înfigă în spatele vreunui nenorocit, sau ca un grup dezorganizat să nu-i răstoarne maşinăria. Cu cât mergea mai sus, centrul de greutate era mai puternic afectat de lovirea unuia dintre picioare, în timp ce deplasarea la nivelul solului ar fi fost lentă şi l-ar fi expus riscului de tamponare în acel muşuroi ambulant.
Dar Arlington ajunsese la binecuvântata vârstă de treizeci şi două de primăveri, când hotărârea tinereţii îşi mai pierduse din nerăbdare, iar înţelepciunea maturităţii începea să ia locul impulsurilor nesăbuite. Îşi strecură cu multă agilitate maşinăria prin gloata aceea de oameni pedeştri şi motorizaţi, fie ei negustori sau sărăntoci. Îi trebuiră aproape două ore până trecu de ultimele case. Intră pe Drumul Fermelor, care ducea spre câmpurile mănoase din partea de răsărit a insulei. O suprafaţă de câteva hectare fusese păstrată, la porunca Regelui, pentru portul aerian. Pe ea fusese ridicat un zigurat terminat cu cel mai înalt far pe care arhitecţii regatului îndrăzniseră să-l proiecteze. Construcţia rezistase cu brio în faţa celor mai puternice furtuni, chiar dacă strălucirea ornamentelor cromate se pierduse deja de multă vreme.
Lângă zigurat fuseseră ridicate catarge de ancorare, secondate de trolii folosite pentru a trage jos aparatele de zbor. Duduitul surd şi fumul gros semnalau faptul că acestea fuseseră puse în funcţiune. Bazarul improvizat lângă catarge revenise brusc la viaţă. Sclavii munceau de zor să cureţe tarabele. Greblaseră aleile năpădite de iarbă, pregătindu-le pentru neguţătorii de peste mări.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *