Fete, flori, fuste… pardon, rochii

Când m-am apucat de Fata cu rochii înflorate, deja eram cu fițe-n cap. La primul roman de dragoste am fost ca un copil ce plânge ascuns după fusta mă-sii: nu mă duc, mi-e frică – lucruri de-astea. Noroc cu soția care m-a mângâiat pe creștet și a avut răbdarea să-mi îndrume pașii, încurajându-mă. Peste doi ani, când am început al doilea roman, eram deja un pic mai hotărât. Vorba ceea: unde-i Oltul mititel, îl trec eu că-s voinicel! În fine, Mureșul. Sau Vistula, că vorbim despre Cracovia. E drept că am mers continuu cu tema la „mami” să mi-o corecteze, să zică dacă fac bine. Și mai aveam și-o vecină în blocul de vizavi, colo-șa, peste Carpați, la rafinărie, ce se uita în taină peste ce scriam.

Ei, dar la a treia carte deja se umflase orezu-n mine. Băi, deci eu știu să scriu romanțuri, da? Gata, adolescentul nu mai ascultă de părinți, el e marele și tarele, face și drege singur, se uită după fete cu și mai ales fără rochii.

Adevărul este că pasul acela era unul necesar. Uneori, când visez… a fost scris la siguranță, cu teama de a nu da rasol. În Parfumul Cracoviei am pășit mai departe, spre probleme mai complexe de dragoste, beneficiind și de aportul impactului avut asupra mea de fosta capitală a Poloniei. Mi-am dorit ca în Fata cu rochii înflorate să explorez mai mult, mai profund. Să ies dintr-o simplă îmbinare a unor povești amoroase, încercând să zugrăvesc bucuriile și dramele sentimentale ale tuturor celor implicați în acțiune, să întrepătrund mai multe istorii. O tușă de mister, un pic de poveste exotică hollywoodiană, câteva picături de asumare a responsabilității acolo unde fiorul dragostei a dispărut, niște condimente ale iubirilor actuale mai… hai să le zic „neconvenționale” (mai ales în societatea noastră).

Știu, nu e o poveste cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene. Asta nu înseamnă că nu voi scrie vreodată așa ceva. Dimpotrivă, consider o provocare să ajung într-o zi să creez o astfel de poveste așa încât să fiu mulțumit de ea, să n-o consider o simplă „siropoșenie”. Îmi place să cred că romanțurile scrise de mine până acum diferă unele de altele, nu respectă aceeași rețetă. Că fiecare apare ca o explorare a unei alte fațete, o aventurare într-o altă direcție. Pentru că a scrie înseamnă a învăța, a te aventura pe tărâmuri misterioase, a te întreba „oare pot ajunge acolo?”

2 comentarii

  1. Ai evoluat foarte frumos si fiecare noua carte a fost unica. Am apreciat mult si mi-a incalzit sufletul surpriza din Fata cu rochii inflorate. Felicitari, domnule autor de romance! 😛

Lasă un răspuns la Bogdan Lucian Dragoş Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *