Fata cu rochii înflorate

(fragment)

 

Adora modul în care fata părea să se înfrupte din viața lui, absorbind totul ca un burete, ca și cum ar fi dorit să le adauge propriei ființe. Când Martin o-ndemnase să-și deșerte și ea sacul cu amintiri, Anna clătinase din cap.
– Eu n-am despre ce vorbi.
El insistase, dar ea rămăsese fermă.
– Viața mea a fost goală.
– Totuși, ai avut și tu experiențe: școală, prieteni…
– Nu-i bine să vorbim despre asta.
– De ce?
– E o poveste tristă.
– Păi și-a mea cum e?
– Fascinantă.
Așa încât continuase. Și, cu fiecare parte din trecutul lui pe care i-o dăruia fetei, simțea cum se curăța interior. Toate frustrările, toată suferința și amărăciunea adunate acolo se topeau, se metamorfozau.
– Știi că ești cel mai bun medicament? îi spusese chiar în dimineața aceea.
– Neh, zici tu, așa! zâmbise ea și-l sărutase pe vârful nasului.
Pentru că, da, Anna începuse să zâmbească mai mult. Mai des. Mai larg. Mai din suflet.
Când nu-l asculta povestind, îl privea pictând. Altă curiozitate. Martin ura să i se uite cineva peste umăr când se afla în actul creației. Însă, când fata făcea acest lucru, se simțea mai plin de vigoare, mai inspirat.
Începuse chiar să revină la obiceiul de a ieși cu bicicleta în sânul naturii, unde nimic nu putea tulbura actul creației. Desigur, făcea asta doar în zilele în care simțea că avea suficientă vigoare. În timpul incursiunii din ziua precedentă, când ridicase privirea de la șevalet, rămăsese mut de uimire. Anna stătea cu spatele la el, sprijinită de bicicletă, privind în zare. Părul prins căpătase reflexii aurii sub razele soarelui de vară. În rochia ei albă, cu modele albastre, părea parte a peisajului plin cu flori galbene dintre care răsăreau, ici-colo, maci roșii.
– Stai nemișcată! îi strigase.
Dăduse la o parte pânza la care lucra și pusese alta. Lucrase febril, până seara. În viziunea lui, albul rochiei devenise una cu lumina soarelui. Florile de pe îmbrăcăminte se amestecaseră cu frunzele ce le înconjurau, devenind verzi, și se scurseseră în întreg tabloul prin mâinile sprijinite de ghidon și de șa. Fata dădea viață naturii, într-o simfonie cromatică pe ale cărei acorduri dansau pete galbene și roșii – devenite fluturi sub degetele pictorului.
La final, epuizat, i-l oferise Annei.
– Nimeni n-a mai făcut așa ceva pentru mine, șoptise ea tulburată, apoi se cuibărise la pieptul lui și plânsese în tăcere.

2 comentarii

  1. Ce fragment minunat ai ales. Nu mai trebuie sa spun cat de mult mi-a placut de fata noastra!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *