„Lumânări vii” de Teodora Matei

De când am citit prima povestire a Teodorei – atunci, demult, pe vremea participării noastre comune la același concurs – am fost impresionat de talentul cu care, din câteva fraze, mă introducea în povestea unui personaj, în viața, gândurile sale. Pe nesimțite, mă trezeam alături de el, ca și când l-aș fi cunoscut de-o viață și, înainte să realizez ce se întâmplă cu mine, ajungeam să parcurg pagină după pagină, afundându-mă tot mai mult în acțiune.

Pe măsură ce a scris și a publicat, talentul i s-a cizelat, dar arma ei letală a rămas modul în care știe să mă lege cu fire nevăzute de personajele sale, să mă facă părtașul vieții lor, în cele mai intime aspecte. De fapt, ăsta a și fost unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să colaborez cu ea în ale scrisului: ca să învăț să construiesc personaje cu trăiri, cu o istorie în spate. Într-un cuvânt, personaje vii.

Pe comisarul Iordan și pe inspectorul principal Matache i-am cunoscut de cum au făcut ochi. Pentru că, la vremea la care au fost creați, Teodora și cu mine ne ceream deja părerea în legătură cu aproape tot ce scriam. Mi-au plăcut de la început și m-am delectat cu aventurile lor profesionale și personale cu fiecare povestire nouă. Ulterior, ele aveau să fie reunite într-un fix-up novel în volumul În mintea comisarului.

Ce am regretat la unele dintre acele povestiri a fost faptul că am simțit că acțiunea, tensiunea, puteau fi dezvoltate un pic mai mult. M-am bucurat, așadar, când a trecut la un text de o întindere mai largă, anume Lumânări vii.

Începutul este exact ce-i trebuie unui astfel de roman: o scenă dură, cu o femeie găsită spânzurată în boxa din subsolul unui bloc. Urmează ancheta, care are același farmec ce mi-a plăcut în povestiri: procedurile sunt explicate, autoarea își permite câteva libertăți tipice serialelor americane de gen, există și momente amuzante, iar indiciile se adună treptat, oferindu-i cititorului ocazia să facă deducții în încercarea de a stabili el cine e criminalul.

Ceea ce m-a impresionat însă cu adevărat la carte a fost cât de românesc sună. Nu, nu în sensul peiorativ. Dimpotrivă. Teodora reușește să surprindă perfect specificul românesc – de la gesturi, culori, sunete, mirosuri la activități, concepții, familii, moduri de acțiune. Pe scurt, romanul are o amprentă puternică de culoare locală.

De data aceasta, lungimea textului i-a permis autoarei să exploreze aspectele din viața personală a protagoniștilor pe care le-a atins doar tangențial în povestiri. Recunosc că mi-ar plăcea o carte în care să exploreze și mai mult, pe sute de pagini, dar Teodora nu e genul acela de autor. Ea spune o poveste, are harul de a mă determina s-o ascult cu gura căscată, dar nu-i place să pună multă umplutură, să dezvolte fire narative secundare, ci se limitează la strictul necesar. Cărțile ei sunt cele pe care le iei într-o zi în care n-ai nimic de făcut, ori când pleci într-o călătorie și ai nevoie de companie. Deschizi volumul și pășești într-o poveste care nu-ți mai dă drumul până nu și-a spus și ultimul cuvânt. Apoi îl închizi și rămâi cu o impresie aparte în suflet, care te-nsoțește câteva ceasuri bune și te face să-ți mai dorești și alte povești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *