Qui est Charlie?

N-am fost Charlie. Mi s-a părut oribil ce s-a întâmplat atunci, dar n-am înțeles de ce ar fi trebuit să fiu Charlie dacă nu fusesem Boko Haram cu o săptămână mai devreme. În plus, sunt de părere că, atunci când exprimările tale sunt foarte incisive, trebuie să-ți asumi riscul ca unii să nu le priceapă sau să reacționeze violent. Am învățat asta pe pielea mea când am vrut să fac pe spiritualul cu un individ care nu era prea glumeț și mi-a tras un pumn de mi-a dat sângele. Instinctul de conservare mi-a ținut atunci o prelegere despre faptul că e bine să gândești înainte să vorbești. Să vezi ce glume faci, în funcție de audiență. Și că, dacă tot caști gura, e cazul să-ți asumi consecințele – uneori neplăcute, pentru că unii rezolvă foarte simplu viața, cu doi pumni și-un cap în gură.

N-am fost Charlie și pentru că genul lor de umor nu e pe gustul meu. Și m-am gândit, imediat, dacă mi-ar plăcea să facă acel gen de glume legat de ceva ce reprezintă o valoare pentru mine. Mi-am dat seama că nu. Prin urmare, deși consider că s-a întâmplat ceva extrem de urât în acea zi de ianuarie, nu mi s-a părut că ar fi fost cazul să mă identific cu evenimentul.

Într-adevăr, era vorba despre un principiu – și anume libertatea de exprimare. Care nu le-a fost încălcată, pentru că n-au fost interziși de statul francez. Ei s-au exprimat cum au crezut, iar alții au răspuns… cum au crezut ei de cuviință.  Adică oribil. Dar, repet: când îmi exercit libertatea de a spune ce vreau, trebuie să-mi asum și faptul că unii pot reacționa violent la spusele mele. Cu sau fără rost. Eu mă exprim cum știu, alții se exprimă cum știu, pornind de la spusele mele. Iar dubla măsură (vezi „Je me sens Charlie Coulibaly”, care a fost tratat complet diferit) nu arată decât tot un fel de dictatură. Ceva de genul „ai voie să glumești, dar doar când glumele îmi plac mie”. Cam la fel ca idioțenia aia cu discriminarea pozitivă.

Nu comentez dacă recenta caricatură legată de Simona Halep e sau nu o jignire. Am citit diverse argumentații și e foarte posibil ca, ținând cont de tipicul revistei, să fie de fapt o satiră la adresa stereotipiilor francezilor. În același timp, revin la cele spuse anterior: dacă glumele sunt prea „spirituale”, riști să nu fie înțelese de marea masă. Și a spune „vai ce proști sunteți că nu pricepeți” e, scuzată fie-mi exprimarea, o prostie. Așa cum eu am libertatea de a spune ce vreau, celălalt are libertatea de a înțelege ce vrea. Și de a-mi bate obrazul.

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat urât, este ipocrizia. Nu ne-a deranjat când Charlie Hebdo se lega de valorile altora. Ba chiar hăhăiam în legătură cu cele islamice, că „așa le trebuie extremiștilor ălora”. Dar când Charlie Hebdo a adus în prim plan ceva legat de români, gata! Luăm pușca, luăm cuțitul și… pe ei, pe mama lor! Râdeți de cine vreți, dar nu de noi! Nu mai suntem Charlie, deși nimic nu s-a schimbat la nivel principial. Cam atât despre verticalitatea caracterului. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *