Solo: A Star Wars Story

Atenție! În acest articol voi vorbi în detaliu despre cel mai nou episod din saga Star Wars. Dacă nu l-ați văzut și nu vreți să vă stric surpriza, nu citiți mai departe. 🙂

Aștept cu nerăbdare fiecare film nou din saga Star Wars. Nu consider că Disney strică magia creată de Lucas. Universul acela are atât de multe culori în el, încât se pot construi nenumărate tablouri. Și m-am bucurat enorm să văd că The Last Jedi a avut curajul să riște, explorând direcții noi. N-am considerat niciodată Star Wars ca fiind altceva decât o explozie de imaginație, un univers privit cu ochii măriți de uimire ai unui copil. De aceea, îi înțeleg foarte bine pe cei cărora nu le place. Dacă n-a reușit să te prindă, nu vei vedea decât un basm cu enorme erori de logică și cu faze puerile. Da, fan înfocat cum sunt, recunosc că, privit la nivel rațional, logic, asta e Star Wars. Dar, cum pe mine m-a vrăjit, îmi place să închid (deschid?) ochii și să ascult povestea, ignorând orice altceva.

Mi s-a părut excelentă și încercarea cu Rogue One, așa încât așteptam cu încredere noua producție, Solo. Așa cum am făcut și cu alte ocazii, o voi lua pe puncte, marcând cu verde plusurile și cu roșu minusurile. Așadar…

Han Solo. Oricât s-a străduit, Alden Ehrenreich NU a fost acel Han Solo. Da, a avut unele replici, unele scheme care voiau să arate că el e ăla, dar personajul n-a fost. Încântarea lui continuă de copil aflat în fața bradului de Crăciun nu s-a potrivit deloc cu stilul ușor sictirit, sarcastic, superior, al originalului. Harrison Ford a știut să ne arate, nu să ne spună cum e Han Solo. Alden Ehrenreich avea grijă să ne repete că e rău, ca nu cumva să uităm asta în timp ce el îi ajuta pe toți toți cei din film, zâmbind cu gura până la urechi. Da, ok, era mai tânăr și mai naiv, dar când faci un prequel în care vrei să arăți cum a ajuns un personaj acolo unde-l știi, ai grijă să păstrezi niște caracteristici de bază. Din păcate, Alden n-a reușit asta și, fiind personajul principal, lucrul cu pricina a constituit un motiv de iritare pentru mine, ce a crescut pe măsură ce treceau minutele, iar asta a influențat radical întreaga mea percepție asupra filmului.

Tobias Beckett. Să ai un om cu talentul lui Woody Harrelson și să-l pui să joace un rol atât de plat! Fără cuvinte… Un simplu decor care să ocupe poziția de „Han Solo trebuie să aibă un fel de mentor”.

Qi’ra. Un personaj foarte bine gândit, a cărui miză și complexitate în poveste a crescut cu fiecare apariție. De câte ori aveai impresia că a intrat într-un clișeu, trecea la nivelul următor. Excepțional!

Lando Calrissian. La polul opus față de Han Solo. Dacă mi l-aș fi putut imagina în vreun fel în tinerețea lui, Donald Glover l-a interpretat perfect. Pe alocuri, îmi venea să mă întreb dacă nu cumva s-au făcut ceva trucaje pe calculator și-l am în fața ochilor, de fapt, pe Billy Dee Williams. Magistral!

L3-37. Cuplul R2-D2 – C-3PO mi s-a părut genial prin antagonismul amuzant dintre roboți. Pe K-2SO l-am adorat pentru defetismul său. BB-8 mi s-a părut adorabil. Ei bine, feminista asta isterică mi s-a părut enervantă. Da, am apreciat încercarea de a ieși din tiparele celor sus-menționați, dându-i un alt ideal (eliberarea roboților) și m-a amuzat panseul său amoros, dar, per total, amestecul acesta mi s-a părut penibil. Când a murit, n-am simțit nicio clipă tristețe, ci doar ușurare că am scăpat de un robot enervant.

Dryden Vos. Repet ce am spus despre personajul DJ din The Last Jedi: dovada clară că un actor bun va reuși să creeze un personaj memorabil în câteva scene care-i sunt oferite. În cazul de față, Paul Bettany. Chapeau, maestre!

Scenariul și regia. De la un capăt la altul, filmul a încercat să puncteze tot ce știam despre trecutul lui Han Solo, presărând printre aceste repere chestiuni de umplutură. Han Solo are lănțișorul norocos cu zaruri. Bifat! Han Solo ajunge în flota imperială. Bifat! Han Solo s-a întâlnit cu Chewbacca. Bifat! Han Solo s-a întâlnit cu Lando Calrissian. Bifat! Han Solo a ajuns pe Șoimul Mileniului. Bifat! Han Solo s-a îndrăgostit de Șoimul Mileniului. Bifat! Han Solo ajunge să conducă Șoimul Mileniului. Bifat! Chewbacca ajunge copilot pe Șoimul Mileniului. Bifat! Han Solo reușește să parcurgă ruta Kessel în 12 parseci. Bifat! Niște unii se gândesc să pornească o Rebeliune. Bifat! Han Solo câștigă Șoimul Mileniului la sabacc de la Lando Calrissian. Bifat! Han Solo se gândește să meargă pe Tatooine, să lucreze pentru cartelul Hutt. Bifat! Și asta ca să mă refer doar la filme, că dacă mai iau și partea de seriale de animație, mai bifăm vreo zece, inclusiv faza cu Maul. Pe bune, chiar așa? Nimic nou, niciun risc, nimic care să adauge profunzime personajului? Doar prezentarea lucrurilor pe care le știam deja despre Han Solo? În Rogue One, deși știam deznodământul, au fost introduse o serie de elemente care au dat culoare. Singurul plus aici a fost scena în care Han a tras primul. Da, a tras, justificat, iar asta ridică vălul de mister care a înconjurat A New Hope pentru atâta vreme. E unul dintre foarte puținele momente în care Han Solo chiar a arătat (în loc să spună) cum va deveni Han Solo.

Erorile de logică. Deoarece filmul nu m-a vrăjit (din cauză că Han Solo n-a fost Han Solo), partea rațională a putut rămâne activă, contabilizând uriașele erori de logică (prezente, cum am spus la început, în orice film din serie). Han Solo e percheziționat, dar nu îi este descoperită grenada termică pe care o folosește apoi ca să scape. Ruta Kessel trece printr-un vârtej prin spațiu, dar acolo trăiesc creaturi cu ochi și gură, care mănâncă nave ce arată cât o furnică pe lângă ele. Unii răi – dar răi cu spume! – care încearcă să-i omoare pe alți răi se trezesc brusc că vor să se arate în toată splendoarea inocenței lor de ființe năpăstuite și, de unde suflau și-n iaurt, ajung să aibă încredere într-un necunoscut care le putea trage o țeapă (voluntară sau involuntară) cu muuuulte zerouri. Faza cu numele de Solo. Plus obsesia scenariștilor din Star Wars de a-și pune personajele să-și lase navele la dracu-n praznic, ca să meargă pe jos până le vine acru și pot păți ceva. Și altele, peste care aș fi trecut cu vederea dacă aș fi putut intra naibii în poveste! Dar, nț! Han Solo nu era Han Solo și n-am putut neam să-l ignor ca să urmăresc restul, pentru că, deh, era personajul principal și apărea cam peste tot.

Pe post de concluzie: un film care cred că mi-ar fi plăcut dacă era fără acest non-Han Solo. Solo: A Star Wars story with a non-Han character.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *