De ce admir oamenii care muncesc

M-am uitat ieri la finala de la Australian Open dintre Simona Halep și Caroline Wozniacki. Am fost încântat de calitatea tenisului oferit de cele două jucătoare, de dăruirea lor, de mentalitatea care le-a permis să strângă din dinți când lucrurile mergeau prost, să se ridice și să lupte mai departe. Mi-a părut rău că a pierdut Halep, dar m-am bucurat pentru Wozniacki. Și, dacă rezultatul ar fi fost invers, aș fi trecut printr-o stare similară.

Pentru că, atunci când văd conștiinciozitatea cu care muncește cineva, nu pot să mă bucur de eșecul lui. Exact cum a fost și cazul Carolinei, care și-a cerut scuze în fața Simonei pentru că a învins-o. Nu, n-a fost vorba despre ipocrizie. Firește că-și dorea să câștige. A fost un gest prin care a arătat că adversara i-a câștigat respectul. Și există exemple în istorie de oameni pe care viața i-a aruncat în tabere opuse, dar s-au respectat enorm. Pentru că știau să aprecieze ceea ce făceau.

Atât Halep, cât și Wozniacki, au avut momente în care a trebuit să intervină medicul. În asemenea situații îți dai seama cât de ingrată e situația sportivului. Dacă nu mă simt bine, eu îmi fac treaba la serviciu cu mai puțină eficiență. E ok, recuperez mâine. La fel și cu scrisul. În cel mai rău caz, dacă am greșit o situație, o refac. Dacă o carte n-a avut cine-știe-ce succes, o pot revizui și reedita peste câțiva ani.

Un sportiv nu se bucură de luxul acesta. Pentru el, lupta e aici și acum. Dacă azi n-a dat tot ce are mai bun, a pierdut competiția. Firește, o poate câștiga anul viitor, dar e altceva. E alta. Eu îmi permit luxul de a scoate o carte nouă, care să aibă succes, dar și să „reșapez” un eșec, pentru a-l face de succes. Sportivilor le rămâne doar opțiunea următoarei competiții. Desigur, nu e numai cazul lor. Un chirurg, de exemplu, se confruntă cu aceeași problemă. Omul care i-a murit pe masă nu mai poate fi întors printre cei vii. Rămâne doar dorința de a fi mai bun data viitoare, pentru ca următorul pacient să supraviețuiască.

Revenind la sportivi, însă, nu pot să nu mă gândesc ce înseamnă pentru o fată/femeie să fie în acea perioadă a lunii exact în timpul competiției. Știu, există tot felul de metode în ziua de azi prin care se poate decala ciclul, dar, în cazul jucătoarelor de tenis, se poate întâmpla să joci două săptămâni, apoi să mergi imediat la un alt turneu. Așadar, cu siguranță, ajung să se suprapună perioadele. Cunosc fete și femei care, în primele două zile, abia se pot ține pe picioare. Și mă gândesc că o Halep sau o Wozniacki pot ajunge să joace într-o zi ca aceea. Pe o căldură sufocantă. Într-un meci intens, de două-trei ore. Și luptă. Trag de ele. Și-mi dau seama cât de frustrant trebuie să fie să știi că ai pierdut doar pentru că meciul n-a avut loc peste două zile, când deja te simțeai mai bine.

Nu-mi place să mă uit la competițiile de gimnastică, dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama ce presiune este asupra acelor sportivi. Luni în șir, mii de ore de antrenament, pe care trebuie să le condensezi în trei minute. Sau în două sărituri. Dacă fix în acele clipe organismul sau psihicul n-au fost la nivelul maxim, miile acelea de ore s-au dus pe Apa Sâmbetei. Dacă medicul a avut o tresărire involuntară a unui mușchi exact când era în mijlocul operației, o viață a fost curmată. Mă uit uneori la emisiunea Dezastre în aer și văd concluzii ale echipelor de investigație: „Piloții au avut la dispoziție 15 secunde ca să-și dea seama că se confruntau cu problema cutare și să acționeze.” 15 secunde. Pe un taler al balanței. Pe celălalt, sute de vieți.

Mie-mi place să admir munca prin care un om ajunge departe, nu „descurcăreala”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *