Cu drag, pentru Ursula

Cum se poate despărți legenda de realitate în lumile acestea aflate la atâția ani depărtare? – planete fără nume, cărora locuitorii lor le spun pur și simplu Lumea, planete fără istorie, unde trecutul constituie substanța mitului, iar un explorator, revenind după câțiva ani, constată că propriile lui fapte au devenit acțiunile unei divinități. Supranaturalul întunecă prăpastia timpului, peste care navele noastre cu viteze luminice aruncă o punte, iar în întuneric nesiguranța și exagerările cresc precum bălăriile.

Cuvintele de mai sus au fost cele prin intermediul cărora am luat pentru prima oară contact cu scrierile Ursulei K(roeber) Le Guin, în paginile cuprinse între coperțile galbene ale unei cărți cu format mic traduse imediat după evenimentele din decembrie 1989. Volumul se numea Lumea lui Rocannon.

Nu mai știu exact cu ce sentimente am rămas după lectura acelei cărți. Peste ani, am citit Mâna stângă a întunericului, un roman premiat cu două dintre cele mai importante distincții ale SF-ului mondial: premiile Hugo și Nebula. E o carte care-mi amintesc că mi-a displăcut tot mai mult pe măsură ce înaintam prin ea, părându-mi-se lungită inutil, fără miză, fără… Dar am continuat să citesc. Și, încetul cu încetul, am început să prind frecvența potrivită. Când am ajuns la final, iar toate piesele s-au așezat la locurile lor, completând tabloul de ansamblu, am fost cuprins de o stare aparte. Nu știu cum s-o descriu, mai curând aș putea-o compara cu o împăcare interioară, în care simți că totul e cum ar trebui să fie. Impresia lăsată de carte m-a marcat câteva zile și am fost curios să încerc și altceva.

Cred că următorul volum a fost ori Deposedații, ori Lumii îi spuneau pădure. Și pașii au fost aceiași. Un început greoi, în care nu reușeam nicicum să ajung pe aceeași lungime de undă cu povestea, apoi ușor-ușor acordarea la frecvența corespunzătoare, plăcerea, fascinația și, la final, starea de împăcare interioară.

Cărțile prezentate mai sus fac parte din ciclul Hainish. Nu sunt continuări, ci doar împart un univers comun și referințe la anumite civilizații, tehnologii, locuri. Am încercat ulterior o altă serie, Terramare, la care am avut aceleași trăiri. Doar că acum știam cum decurg lucrurile și am așteptat, răbdător, să se producă declicul. Și scenariul s-a repetat cu toate operele pe care le-am mai citit.

Zilele trecute, pe 22 ianuarie 2018, a plecat dintre noi. Cei care vor să afle mai multe despre viața ei pot găsi informații aici. Celor ce doresc să afle ce ascundea imaginația și sufletul ei, ce întrebări o frământau, le recomand să-i citească volumele. Dacă ați văzut filmul Avatar, să știți că lumea de acolo e inspirată de scrierile ei.

În ceea ce mă privește, printre scriitorii care mi-au plăcut, Ursula K. Le Guin ocupă un loc aparte. Fără să citesc scrierile ei, viața mea ar fi fost mai săracă. Am simțit nevoia să-mi exprim recunoștința pentru ce mi-a oferit. Romanul meu Vraciul de pe norul interior îi este dedicat – și-mi pare rău că de pe prima ediție am eliminat, în ultima clipă, referința cu pricina. Am remediat problema la a doua ediție, apărută în toamna anului trecut. Rasa urklinelor face referire la numele ei (URsulaKLeguIN), Lumea lor amintește de Lumile ei, numele oficial al planetei – Rebeork – reprezintă inversarea lui Kroeber, iar titlurile fiecărui capitol și chiar al cărții fac trimitere la titlurile operelor sale.

Nu pot fi trist la moartea ei. Nu pot simți altceva decât am simțit la terminarea fiecăreia dintre cărțile pe care le-a scris: acceptare senină. Cu o undă de nostalgie și cu bucuria că mi-a fost dat privilegiul de a privi, preț de o clipă, spectacolul magnific al universului transpus prin pana măiastră a unei autoare speciale.

Mulțumesc pentru tot, Ursula! 🙂

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *