Prostovan cu referințe

Am încercat de mai multe ori în viață să găsesc o rețetă a succesului. Am plecat urechea la ce spuneau unii și alții, am căutat să selectez din învățătura celor mai experimentați. Mi-am făcut chiar și o agendă în care mi-am notat anumite rețete, cu ajutorul cărora să pot urca spre vârf, precum aș face-o pe o scară. Răsfoindu-i acum paginile uzate, regăsesc idei de genul „studiază mult”, „fii conștiincios”, „muncește cu abnegație”, „fii onest”, „fii bine pregătit în ceea ce faci”, „fă ceea ce știi”…

Mă opresc aici. Și știți de ce? Pentru că sunt doar tâmpenii.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am primit – la fel ca o serie de alți tineri – invitația de a mă alătura tineretului din PNȚCD. Nu e neapărat relevant partidul, mai ales că a ajuns o simplă relicvă, ci ideea. Ideea era de a mă alătura unui partid, la vremea în care tocmai mă pregăteam să iau viața în piept.

Nu contează ce-aș fi făcut pe-acolo. Important era să rămân. Pentru că, în contextul în care unii veneau, alții plecau, ar fi sosit ziua în care cineva să remarce: „Băi, Prostovanul ăsta e cu noi de atâția amar de ani! Ăsta-i om loial, pe care ne putem baza. Hai să-l punem pe el unde avem nevoie…”

Evident, când partidul zice, partidul face. Uite-așa aș fi ajuns să fiu pus pe un post călduț, cu instructajul de bază făcut: „Orice te-ntreabă cineva, vorbești mult, dar nu spui nimic. Când e de acționat, îți spunem noi cum.” Treabă ușoară, aparent. Conștient că habar n-am cu ce se mănâncă fotoliul pe care am fost pus, aș fi-ntrebat, temător: „Dar dacă mă-nghesuie cineva, se ia de mine?” Apoi m-aș fi liniștit auzind: „Și noi ce crezi că păzim?”

Anii aveau să treacă în postul acela călduț. Unii membri veneau, alții plecau… Aș fi ajuns apoi la o nouă zi în care mult-iubitul partid urma să aibă nevoie de mine. Pe o funcție ceva mai importantă. Ar fi apărut, firesc, întrebări nedumerite: „Cine-i ăsta?” Răspunsul ar fi fost simplu: „A lucrat la… timp de atâția ani. Om cu vechime.” „Aha…!” Deoarece, se știe, vechimea într-o funcție e o referință de bază. Nu faptele, nu competența, nu rezultatele. Alea-s pentru… era să zic prostovani. 🙂

Noi funcții, noi provocări. Bineînțeles, acum miza ar fi fost mai mare, nu mai mergea oricum. Trebuia să mă înscriu la câteva facultăți, masterate, doctorate – că, acum, cu banii câștigați și cu sprijinul partidului, mi-ar fi fost la îndemână, nu ca la orice amărăștean fără căpătâi. Pentru problemele importante, ce necesitau rezolvare, ar fi fost aduși trepăduși cu minte, dar supuși, amenințați mereu că li se va un șut în dos dacă ridică nasul, ori dacă nu iese ceva bine. Pentru că, nu? Dacă sunt rezultate, eu am făcut și am dres. Dacă se întâmplă nasoale, sigur a greșit un subaltern și trebuie aspru pedepsit, ca să dăm un exemplu.

Loial, de-a lungul timpului, aș fi umplut golurile pe unde avea nevoie partidul. Un an șef acolo, doi ani delegat dincolo, șase luni secretar în partea cealaltă… Și, la momentul cheie, când partidul ar fi avut nevoie de lovitura de grație, aș fi avut ocazia să ajung la apogeu. Din nou șușoteli, priviri uluite și întrebarea nesimțită: „Dar ce-l recomandă pentru postul acesta?” Răspunsul e evident: „Ia uitați-vă ce CV are! Un profesionist veritabil! Pe unde n-a fost…” Atenție, nu ce-am lucrat, ci pe unde am fost. Nu după puteri, ci după nevoi. Ale partidului. Care au coincis nevoilor mele.

Pentru că – nu-i așa? – nimeni nu-mi poate lua CV-ul. Pe el scrie, negru pe alb, toate funcțiile ocupate. Nicăieri nu scrie că pe funcția cutare m-a pus X fiindcă eram în partidul care trebuie. Nici că am fost detașat dincolo, pe funcția cutare, de către Y din același partid. Nu. Scrie doar că am fost prin toate acele locuri, pe funcții în care am fost pus de sus în jos, n-am promovat de jos în sus. Sau m-am aflat pe lista care trebuie și, la vot, am prins și eu deasupra liniei.

Dar toate astea sunt referințe devenite, brusc, legitime. Nu agenda aia stupidă. Acolo sunt pietre de moară care te fac să te târăști prin viață. Referințele sunt un balon care te înalță, te înalță…

Mai am de doi bani speranță că se va sparge într-o zi, fâsâindu-și toată deșertăciunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *