Reguli și non-reguli

M-am tot gândit cum am putea drege busuiocul în fața prim-ministrului nipon, lăsat cu ochi-n soarele răsare pentru că noi tocmai am ieșit să ne spălăm rufele la râu. Cel mai bine ar fi să-l lovim la sentiment. Se știe că japonezii sunt foarte atașați de tradiții, așa că mă gândesc că ar merge o abordare de genul:

„Abe-san, ați auzit de Dracula?”

„O, sigur! Erou legendar, da.”

„Exact. Știți, de fapt Dracula este supranumele domnitorului Vlad, poreclit și Țepeș. I se spunea așa pentru că trăgea oamenii în țeapă.”

„O, înțeleg…”

„Prin urmare, vă spunem tradiționalul Bun venit în România, ne pare bine că ați luat țeapă!

La ei au căzut două bombe atomice. Stau prost cu resursele naturale. Au zilnic cutremure. Din când în când, le mai bate câte un tsunami la ușă. Se ridică de fiecare dată și continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. După câteva zile, nici nu-ți mai dai seama ce calamități s-au petrecut.

La noi sunt codri verzi de brad… Nu, că nu mai sunt… A! Codrul e frate cu românul… Nu, nici asta nu era… A! Mi-am amintit: la noi se fură ca-n codru. Și fiecare îl acuză pe celălalt. Guvernanții îi acuză pe oamenii de rând că fură statul, oamenii de rând îi acuză pe guvernanți că fură tot de-acolo… Și statul, ce să facă? Stă.

Capră.

Iar dacă suntem prinși, am fost învățați de mici cum să rezolvăm problema. Vă e familiară faza cu „și se jură că nu fură”, nu? Sau, dacă acuzația vine de afară, ne burzuluim imediat. Cum își permit alții să ne facă hoți? De ce ne asimilează cu hoții, cu cerșetorii?

Chiar! Oare de ce?

Ca să revin la japonezi, am văzut zilele trecute un filmuleț cu modul în care circulă ei pe scările rulante. Toți stau pe o parte, astfel încât, dacă vine cineva mai grăbit, să poată coborî/urca pe lângă ei. Mi-am amintit de imaginile acelea în timp ce așteptam autobuzul. O mamă cu un copil și-a luat bilet de la automat și a rămas pironită acolo. Ce contează că poate mai vor și alții să facă aceeași operațiune? În autobuz, un bărbat și-a compostat biletul și a rămas în dreptul aparatului. Iar toți cei ce urcau trebuiau să se transforme în contorsioniști ca să poată să și-l composteze și ei. Ceva mai încolo, o doamnă a ocupat și locul de lângă ea cu papornițele. Dă-i încolo pe fraieri, pot să stea și în picioare!

De fapt, cred că am fost un pic răutăcios la ultima afirmație. De multe ori am văzut oamenii rămânând în picioare, astfel ca scaunele să poată fi ocupate de persoane mai în vârstă sau bolnave. Există doar o singură și măruntă problemă. În momentul în care sunt mai multe scaune goale, dar pasagerii se încăpățânează să se înghesuie în picioare pe culoar, la locurile cu pricina nu va putea ajunge nimeni.

Știu, sunt cârcotaș. Nu-mi convine, n-am decât să mă dau jos. Aș vrea s-o fac, dar cei care așteaptă în stație stau pironiți în fața ușii, ba mai încearcă și să urce înainte să coboare călătorii. Asta în timp ce în Japonia, după un accident la o centrală nucleară, oamenii își așteptau liniștiți rândul, fără să se îmbulzească, fără să se grăbească… Iar un drum făcut praf de un cutremur este redat în folosință, perfect funcțional, după șase zile. Iar trenurile n-au întârziere.

Niște ciudați.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *