Spre noi orizonturi

Prin anii ’80, într-unul dintre numerele Almanahului Anticipația a fost publicat un test a cărui rezolvare ți-ar fi permis să vezi cât de vizionar ești. Dacă rețin bine, era o traducere a unui test conceput de (sau cu ajutorul) lui Arthur C. Clarke. Ca atare, obținerea rezultatului maxim ducea la o flatantă comparație cu autorul britanic de SF în ceea ce privește deschiderea față de viitor, în timp ce o atitudine sceptică față de progresele tehnologice fulminante ale omenirii era (mai mult sau mai puțin) desconsiderată.

Una dintre problemele la care trebuia neapărat să răspunzi cu „da” pentru a demonstra că ești vizionar se referea la faptul că, în anul 2000, omenirea va fi ajuns deja pe Marte, iar o colonie lunară permanentă avea să fie un fapt comun. Așadar, în articolul meu de azi ar fi trebuit să vorbesc despre creșterea producției de regolit lunar la hectar și despre ce au mai descoperit exploratorii marțieni.

Din păcate, n-o pot face. După aproape două decenii de când Clarke presupunea că vor fi atinse aceste obiective, ele încă se află la stadiul de proiect. Sunt multe chestiuni de rezolvat. Din acest punct de vedere, mi-a plăcut extrem de mult cartea lui Robert Zubrin, Entering Space, apărută la noi în 2002 la editura Teora, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu. O recomand cu căldură celor care vor să-și facă o idee despre ce presupune cucerirea spațiului, cam care ar fi etapele de urmat, ce probleme spinoase trebuie rezolvate și cât de înapoiate sunt sistemele noastre actuale de propulsie raportat la distanțele cosmice. Pentru ultima problemă vă recomand și articolul publicat de Alexandru Lamba în numărul 71/noiembrie 2017 al revistei Știință&Tehnică.

În ultimii ani, cursa spațială pare să cunoască o revigorare și o diversificare. Pe vremea copilăriei mele, când se vorbea despre zborul în cosmos, el era legat ori de americani, ori de sovietici. Acum avem tot mai multe programe, realizate de diverse agenții și – lucru îmbucurător – de proiecte comune. După părerea mea, fără globalizare, pasul nostru dincolo de orbita terestră va fi șchiop și anevoios. Direcția în care merge omenirea este, astfel, logică și necesară.

Cheltuielile presupuse de zborul cosmic au făcut acest sector prohibitiv pentru inițiativa privată. Totuși, privatul va căuta mereu metode de a eficientiza costurile pentru a reuși – iar asta e una dintre cheile progresului. Și iată că o nouă perspectivă pare să se deschidă în această direcție. În 2016, miliardarul Elon Musk și-a făcut cunoscută intenția de a trimite o navă cu echipaj uman pe Marte, iar în cursul anului trecut a adus în discuție și înființarea unei baze permanente pe Lună. Fiind om de afaceri, e de așteptat să planifice aceste proiecte luând în calcul modul de a-și recupera costisitoarele investiții.  Una dintre direcții pare a fi regândirea principiilor folosite la construirea navetelor spațiale, o alta modul de utilizare. Probabil că exploatarea Inelului Asteroizilor ar putea fi una dintre cheile acțiunii într-un viitor nu foarte îndepărtat. Cu siguranță însă că, dacă Musk va găsi o cale de a face zborul cosmic rentabil, întregul program spațial se va debloca și vom ajunge să vedem, în următoarele decenii, îndeplinirea tuturor aspirațiilor din testul menționat la începutul articolului.

În fața cursei inegale între creșterea populației și diminuarea resurselor Terrei, cred că pasul în spațiu reprezintă nu doar o posibilitate de luat în calcul, ca până acum, ci chiar o necesitate.

Recunosc că l-am privit cu invidie (dar și cu mult drag) pe Stephen Hawing plutind în imponderabilitate, eliberat – în sfârșit! – din captivitatea scaunului său. Și-mi place să sper că voi prinde ziua în care un zbor pe orbită să fie accesibil și unuia ca mine. Nu de alta, dar aș vrea să văd care e realitatea: pământul e doar o chestie plată, sau e un disc susținut de patru elefanți cantonați pe spatele unei țestoase ce plutește în spațiu? 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *