Femeia știe!

Noi, bărbații, credem că femeile sunt foarte nehotărâte, nu prea știu ce e cu ele. Și tocmai de aceea au nevoie de noi, să le fim far călăuzitor în viață. Să luăm un exemplu. Ești cu ea, ați ieșit de câteva ori împreună, vă înțelegeți bine… Într-o seară, după o plimbare romantică, ea întreabă, privind stelele:

„Tu cum îți vezi viitorul?”

În general, răspunsul tău se va învârti în jurul unor idei de genul: carieră, fotbal, bere cu băieții, munte, mare, distracție, mașini, gagici (în fine, asta n-o spui, că nu ești nici masochist, nici nesimțit). Te consideri dator să-ntorci întrebarea. La care ea răspunde, melancolic:

„Eu încă nu știu ce vreau să fac…”

Iar tu zâmbești părintește, gândindu-te că un suflet așa naiv și pierdut are nevoie de protecție. Și că, dacă tot vă înțelegeți bine, i-o vei oferi tu. Păstrând și celelalte idealuri, evident.

Ei bine, din clipa în care ai subestimat adversarul, soarta ți-a fost pecetluită. Cu infinită răbdare, femeia îți va sugera, mai mult sau mai puțin subtil, ceea ce dorește. Deoarece, contrar lucrurilor spuse, știe exact ce vrea de la viață, așa cum voi exemplifica mai jos.

Din grupul de prieteni din facultate am fost printre primii care m-am căsătorit. Încă nici nu ieșisem din pubertate – apropo, credeam că există niște legi care protejează minorii în asemenea situații, dar se pare că n-a fost cazul meu. Până atunci, relația dintre mine și iubitele prietenilor mei era una de tolerare reciprocă. Din clipa aceea, atitudinea lor față de mine s-a schimbat radical. Dacă înainte bombăneau când ei ieșeau la bere cu mine, acum erau încurajați s-o facă. Periodic, mă trezeam cu invitații de a participa împreună cu soția la diverse evenimente organizate de acele cupluri. Cum era și firesc, unul câte unul, prietenii mei s-au lăsat convinși că e un lucru firesc și chiar benefic să fii căsătorit și au făcut pasul.

La un moment dat, eu și soția mea am hotărât că ar fi cazul ca drumurile noastre să se despartă. Nu eram într-o perioadă prea fericită, simțeam nevoia să am prietenii alături. Surpriză! Dintr-o dată, programul lor devenise prea încărcat ca să mai poată ieși la bere, pe motive de genul „soția tocmai a pregătit pentru seara asta o cină romantică”, sau „i-am promis că mergem la film”, etc. Nici invitații la ei acasă n-am mai primit, motivate cu „am făcut doar ceva intim, cu familia”. În rarele ocazii în care ne-am mai întâlnit, respectivele soții au fost distante cu mine, mi-au vorbit puțin și și-au amintit brusc că „iubi, trebuie să mergem și acolo”.

Lucrurile au revenit la normal imediat ce m-am recăsătorit. Intrasem din nou în grațiile lor, de parcă aveau un comutator cu On/Off. Asta până când am început să glumesc pe seama prietenilor mei, spunându-le „vezi că eu sunt cu un tur în față”. Ei au râs. Ele nu. Apoi nici ei n-au mai avut voie vrut să râdă.

Când un prieten și coleg de serviciu care încă nu se căsătorise a făcut în sfârșit pasul cel mare, ne-am amuzat organizându-i la lucru o slujbă de pomenire. Eu mi-am listat textul aferent, un alt coleg a făcut rost de un patrafir, altul de lumânări și, pe final de program, într-o frumoasă zi de vineri, ne-am apucat să-l jelim pe robul lui Dumnezeu. Nu știu cum de s-a-ntâmplat, dar proaspăta soție a aterizat fix în mijlocul slujbei. I-a picat fața. În mai puțin de o lună, au emigrat. Cică ceva viză, ceva rude despre care nu mai auzisem până atunci și care le chemaseră în nu-mai-știu ce colț de lume.

Un prieten comun a emigrat și el în Irlanda, nu după multă vreme. Vine periodic în țară și ne-ntâlnim. Nu de mult ne-a povestit ce a aflat de la un coleg de-al lui, care-și luase un an sabatic și plecase hai-hui prin Africa. Acolo a auzit despre un grup de teroriști care captura turiști și cerea răscumpărare pentru eliberarea lor – în caz contrar fiind puși la muncă forțată în ceva mină, ori pe o plantație, nu mai știa exact. Ei bine, într-unul dintre grupurile prinse, un bărbat a insistat să fie trimis direct la mină/plantație, implorând teroriștii să nu ceară răscumpărare pentru el. Inutil să mai zic că descrierea fizică părea să se potrivească amicului căruia îi ținusem slujba de pomenire cu ocazia nunții.

Bănuiesc că mulți dintre voi și-au dat seama că, în rândurile de mai sus, am împletit realitatea cu ficțiunea. Deh, ce să fac, sunt scriitor și asta e menirea mea – să spun povești. În plus, tot meseria asta m-a învățat că, pentru ca un mesaj să aibă un impact mai puternic, trebuie ambalat într-un fel anume. 😉

Dragi bărbați, sper că ați priceput mesajul: nu subestimați o femeie când spune că nu știe ce vrea să facă. Știe. Extrem de bine. Și, când vă veți sa seama de asta, s-ar putea să fie prea târziu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *