Ninsoarea lupilor

Mi-aduc aminte cu mare încântare de iernile copilăriei mele. Abia așteptam să ningă! Ne permiteam luxul să fim pretențioși. Prima zăpadă nu era bună de mai nimic, era prea moale și pufoasă. Trebuia să înghețe, să se depună iar… Un anumit tip de zăpadă era potrivit pentru săniuș, altul pentru bătăile cu bulgări. Au fost niște vremuri superbe pe care, ca băiat, mi le amintesc cu mare drag!

De ce am făcut precizarea „ca băiat”? Pentru că, dragii mei, trebuie să vă fac o mărturisire. Un fel de #metoo, aflat în partea cealaltă a spectrului.

Între băieți există mereu o ierarhie, stabilită pe baza unei concurențe mai mult sau mai puțin directe, vizibile. Se stabilesc masculii alfa, eșalonul doi, supușii, victimele, sihaștrii… O întreagă poveste, cu conflicte, intrigi, drame, alianțe, victorii care – cu trecerea timpului – căpătau aură de legendă, înfrângeri rușinoase. Ei bine, ninsoarea însemna terminarea ostilităților. Bine, luptele continuau în drum, cu cazemate și bătăi cu bulgări, dar aveau anvergura unor adevărate asedii sau cruciade. Și era o joacă. Luată în serios, dar joacă. Nu mai era bătălia pentru supremație în cadrul grupului.

Pentru că acea primă ninsoare avea rolul unui liant. Băieții deveneau, dintr-o dată, o haită compactă. Nimeni nu mai era ostracizat. Exista doar un grup de prădători. Iar prada era cine altcineva decât fetele.

Erau victimele perfecte. Le pândeam, le atacam asemenea unor lupi, din toate părțile. Și, dacă am fi dat în ele cu bulgări, treacă-meargă. Dar nu! Victima trebuia prinsă. I se punea piedică, pentru a o trânti jos. Dacă se încăpățâna să rămână în picioare, nu făcea decât să crească adrenalina. În timp ce se lupta cu agresorul principal, ceilalți aveau grijă să-i îndese zăpadă în glugă, ori să se strecoare pe la spate și să-i pună pe față o mână plină cu zăpadă, cu care s-o frece de zor. Evident, în fața acestui asalt, fata ceda în cele din urmă și cădea pe jos.

Ceea ce urma acolo presupun că ar putea fi asimilat unui fel de viol. Agresorii aveau grijă să-i bage zăpadă pe sub haine prin toate locurile posibile – dar era preferată zona gâtului, ca fiind cea mai accesibilă. După ce-și făceau mendrele cu ea, o lăsau să plece – roșie la față, udă toată, plânsă sau nervoasă, după caz. Evident, nu se simțeau responsabili pentru pneumoniile cu care se procopseau multe fete în urma unor asemenea tratamente.

Aveam profesori care, la ultima oră, le lăsau pe fete să plece cu un sfert de oră mai repede, tocmai ca să scape de imbecili noi. Pentru că, da, am profitat și eu de orice ocazie pentru a face acele lucruri. Și n-a fost răzbunare mai mare a sorții decât când am ajuns să am și eu o fată și să mă gândesc cum m-aș simți, ca părinte, dacă ar veni acasă răcită cobză, udă până-n măduva oaselor de la zăpada topită sub haine. Și nu mi-a fost prea bine în pielea mea. Din fericire, n-a mai prins asemenea vremuri.

De aceea am făcut precizarea că-mi amintesc cu drag iernile cu pricina… ca băiat. Deși au fost unele situații în care, deși erau lăsate să plece cu un sfert de oră mai repede, anumite fete pierdeau vremea prin curtea școlii și ieșeau în calea anumitor băieți. De parcă le-ar fi plăcut și lor. Probabil ceva de natură sentimentală, semnale, chestii – ca-n bancul ăla cu găina după care fugea cocoșul s-o calce, iar ea se gândea: „Dacă fug prea repede, nu mă prinde și zice că-s proastă. Dacă fug prea încet, mă prinde și zice că-s curvă. Mai bine mă-mpiedic.”

Din păcate, ceea ce nu luau ele în considerare era că noi, băieții, suntem cam proști de felul nostru. La anumite vârste, ne manifestăm interesul trăgând de codițe, punând piedică sau… arătând cât de macho știm să fim când frecăm vârtos o fată cu zăpadă. Haita distruge romantismul. Unele fete au învățat-o pe pielea lor.

Din fericire, au o căsnicie întreagă la dispoziție ca să se răzbune cu vârf și-ndesat. 🙂

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *