În imaginație Rambo, în realitate…

Niciodată n-am fost genul de luptător. Sincer, nici în zi de azi nu înțeleg ce e poate fi fascinant la modul în care-și cară pumni doi pugiliști. Firește, în copilărie mă uitam la filmele cu arte marțiale, mi-a plăcut Rambo, dar totul se desfășura pentru mine la un nivel ficțional, nu real. Ai mei m-au dat la judo și la karate – unde, cum competițiile trebuiau să aibă învingători și învinși, spiritul meu non-combativ i-a ajutat pe mulți să-și îmbunătățească stima de sine.

Până la urmă, nu e nicio problemă. O societate civilizată e de presupus că vrea se depășească stadiul barbar al rezolvării disputei prin forța fizică. Cu alte cuvinte, aș fi un cetățean model al vremurilor civilizate. Există o singură problemă. Dacă ai limba ascuțită, ar fi bine să fie susținută și de un pic de zvâc. Că altfel…

Din păcate, instinctul meu de conservare are mici probleme existențiale când e pus în situații în care se simte nedreptățit. În acele momente, ignoră faptul că mă uit în sus la cel din fața mea, ori că nu l-aș putea cuprinde cu brațele de jur împrejur. Pătrățelele de pe abdomenul lui se topesc în fața ochilor mei. Și, cireașa de pe tort – sau bomboana de pe colivă? – gura începe să vorbească. Se opune pe față, rostind cuvintele clar și apăsat, n-are probleme în a-l face pe celălalt să înțeleagă cam ce crede ea despre nivelul lui intelectual, ba chiar nu se sfiește să aducă la lumină elemente despre trecutul comun al lui și al mamei sale.

Firește, această lipsă crasă de înțelepciune a dus uneori la confruntări. Surprinzător, nu toate pierdute. Eram prin clasa a șaptea, cred, când am avut o dispută cu un coleg de clasă. Nu mai știu de la ce-am pornit, cert este că tipul m-a luat la masaj. Eu n-am ripostat fizic, ci doar verbal, ceea ce a intensificat acțiunile beligerante ale oponentului. În cele din urmă, am reacționat și fizic. Printr-un nefericit concurs de împrejurări, adversarul se afla fix atunci în fața tablei. Aia neagră, de pe vremuri, cu sticlă. Evident, capul lui a lovit tabla, aceasta s-a spart și… cam așa s-a terminat disputa. După ceva vreme am realizat că oricare dintre cioburile mari căzute ar fi putut să-i taie colegului meu gâtul. Din acel moment, mi-am promis că nu mă voi mai bate niciodată, decât când viața mea depinde de asta. Evident, a trebuit să învăț să-mi țin cât de cât ferecată gura.

Câțiva ani de zile mai târziu, pe când eram student, vreun zeu nemulțumit că a pierdut la jocuri de noroc s-o fi gândit că era cazul să testeze spusele mele. Într-o noapte de sâmbătă, la oră târzie, am condus-o pe prietena din acea perioadă la căminul ei. Ne-am oprit la mică distanță de el, să mai… discutăm. Moment în care și-au făcut apariția trei indivizi. Beți, cu un cap mai înalți ca mine și mult mai bine făcuți. Vorbeau cu glas tare și, normal, când ne-au văzut, au început să facă tot felul de glume. Majoritatea cu ce i-ar face prietenei mele. M-am simțit execrabil. Firește că, într-o asemenea situație, o fată s-ar aștepta ca iubitul ei s-o protejeze. Dar îmi făcusem rapid calculele și, indiferent cât derivam, tot ieșeau o infinitate de variante în care luam o bătaie soră cu moartea. Așa că, rușinat până în vârful degetelor de la picioare, am tăcut.

Indivizii au continuat să comenteze în timp ce treceau prin dreptul nostru (la vreo 3-4 metri distanță), apoi pe măsură ce se îndepărtau. Mai era puțin și pericolul avea să treacă, iar eu deja sortam printre discursurile și acțiunile cu care să-mi spăl păcatul lașității în fața prietenei mele. În clipa aceea a căzut trăsnetul.

„Să vă fie rușine!” nu s-a mai abținut prietena mea.

Inevitabilul s-a produs. Deși mai aveau doi pași până să dea colțul străzii, indivizii s-au oprit.

„Ce-ai zis, tu, @!#%ă?”

Și… au venit spre noi. Am rememorat rapid schemele din toate filmele chinezești. Le-am respins rapid. Am trecut la Rambo. N-a ținut. Indivizii se apropiau și eu simțeam cum mi se înmuiau genunchii. Subconștientul a-nceput să-mi amintească faptul că fusesem foarte bun la viteză în liceu și să calculeze de cât timp aș fi avut nevoie ca să dispar pe la celălalt colț al străzii.

În loc de asta, cavalerul din mine a considerat că era corect să rămân acolo, să-mi apăr cu pieptul scos înainte iubita. Cu un nod în gât, am făcut un pas în fața ei, astfel încât, ca să ajungă la ea, indivizii să fie nevoiți să treacă peste mine. Nu cred că le-ar fi trebuit mai mult de un pumn – hai, doi. Bine, în fața situației dramatice, aș fi luptat cât aș fi putut. Probabil aș fi reușit să dau și eu câțiva pumni, dar rezultatul final n-avea cum să fie pus la îndoială. Cumva, episodul îmi amintea de momentul în care cavaleria poloneză a atacat tancurile germane.

Din fericire, prietena mea și-a dat seama că situația era nasoală rău. A profitat de faptul că eram între ea și idioți indivizi și a zbughit-o spre intrarea căminului, alertând paznicul. Care a ieșit cu o bâtă de baseball. Omul era și ceva gen dulap cu picioare scurte, probabil cu antecedente sportive la viața lui, că nu prea aveai nici pe unde să-l ocolești, nici cum să-l sari – aşa că, în fața acestor argumente de bun simț, agresorii s-au retras. Paranoic cum sunt, m-am temut că mă vor aștepta după colțul străzii, prin urmare mi-am predat iubita şi am luat-o pe partea cealaltă, întorcându-mă la căminul meu după ce am ocolit cam un sfert de oraș.

Hmmm… Mă întreb dacă n-ar trebui să inițiez și eu vreo campanie #MeThree… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *