Crăciunul în care am crezut în Dumnezeu

Nu-mi amintesc ca sărbătoarea Crăciunului să fi avut vreodată o semnificație religioasă pentru mine. Cred că nici măcar atunci când eram copil, iar granița dintre natural și supranatural forma un amestec tare ciudat în mintea mea (de fapt… o face și acum). Crăciunul a fost mereu asociat în mintea mea cu bradul frumos împodobit, sub care un „Moș” lasă cadouri, cu faptul de a fi alături de cel/cei dragi. Și cu zăpadă, dacă se poate. Știu că ideea nașterii lui Iisus Hristos a fost legată de Crăciun o singură dată, când aveam 5 sau 6 ani și am aflat povestea cu ieslea și magii, care mi s-a părut tare frumoasă, așa cum pare (aproape) orice poveste la vârsta aceea, mai ales dacă e istorisită cu har.

Acum exact 20 de ani, însă, în sărbătoarea Crăciunului și-a făcut loc Dumnezeu. Într-un mod la care nu m-aș fi așteptat.

Pe vremea aceea locuiam cu părinții. Prietena mea locuia cu ai ei, într-o comună din județul Bihor. Am decis ca, de Crăciun, să merg eu la ea, urmând ca apoi să venim împreună la Alba Iulia, ca să sărbătorim Anul Nou. Zis și făcut. Pe 24 decembrie m-am pus pe tren. În Cluj, am avut de așteptat câteva ore legătura, așa că am mers la film. Ninsese, era frumos, eram tânăr – totul e era o aventură plăcută, nu ca acum când cârcotesc la orice. 🙂 Într-un final, am ajuns la destinație. Bucurie, pupături, căldură, mâncare, băutură – paradisul, ce să mai… Un Crăciun de vis. Până către ora nouă, așa. Moment în care am constatat că sărbătoarea de acasă nu se potrivește cu cea din… alte locuri.

Acolo, accentul era pus pe partea religioasă a evenimentului. Fără cadouri de Crăciun desfăcute cu bucurie în jurul bradului. În schimb, cu primirea de colindători. Cu jumătate din bucuria sărbătorii dispărută, a trebuit să fac față și acelui obicei de care mă feresc ca dracul de tămâie. Din fericire, tatăl prietenei mele avea o pălincă tare bună, așa că, după al nu-mai-știu-câtelea pahar, a-nceput să-mi fie indiferent că mi se cânta de cristoși, iesle și întreaga populație a globului care ar fi fost brusc lovită acum două mii și de ani de revelația faptului că s-a fi născut un copil. Devenisem atât de imun, încât, atunci când prietena mea m-a avertizat că a doua zi vom merge la biserică, să participăm la slujba de Crăciun, am zis „Da!” fără să clipesc. Cât de păgân oi fi, rezist eu la două-trei ore de tortură. Cel puțin… așa credeam la ora aceea.

Dimineața, încă mă simțeam puternic. Încrederea mea a-nceput să se clatine pe măsură ce vedeam că trec orele, iar micul dejun nu se întrevede la orizont. Timid, i-am cerut detalii prietenei mele, moment în care universul s-a prăbușit. Am aflat că n-aveam voie să mâncăm înainte de slujba de Crăciun. În clipa aceea, am intrat în buclă. Pentru cei care-și mai amintesc vremurile, era celebra eroare de limbaj de programare Integer out of range. Exact în acel punct mă aflam eu atunci.

„Cum să ies din casă fără să mănânc?!?”

Cred că am repetat textul acesta de vreo zece ori, tot mai disperat cu fiecare explicație pe care o primeam. Probabil că arătam atât de jalnic, că mama prietenei mele era cât pe ce să meargă „să-i pună de mâncare bietului băiat”. Dar iubita mea a rămas fermă pe poziție. Trebuia să fac la fel cu toată lumea. Am trecut la șantaj, explicându-i că, așa cum eu făceam o excepție pentru ea venind la slujbă, putea să facă și ea una pentru mine, neprivându-mă de micul dejun. Nț. Am încercat să-i explic și că, având burta plină, îmi va fi mai ușor să suport tortura slujbei. Cumva, ideea enunțată de mine a avut efect contrar, atrăgându-mi, nu-nțeleg de ce, mustrări. Cât de mult îmi iubeam prietena, trebuie să recunosc că momentul cu pricina a pus la grea încercare relația dintre noi, în ceea ce mă privește.

În fine. Vrând-nevrând, m-am dus la locul supliciului cu burta goală și o disperare direct proporțională cu foamea ce mă măcina. Îmi făcusem eu planul să mă retrag într-un colț, mai pe lângă ușă, așa, unde să nu vadă lumea că eu mă uit pe pereți sau mai picotesc. Ți-ai găsit. În locul cu pricina, rânduiala era ca femeile să stea în partea din spate a bisericii, iar bărbații în cea din față. Tatăl prietenei mele m-a luat sub aripa sa ocrotitoare și m-a dus… unde credeți? Fix în mijlocul binecuvântatului lăcaș. Adică acolo unde toată lumea se putea uita la mine. Și, evident, fiind un chip nou, chiar o făcea. Mai ales că înălțimea îmi permitea să fiu vizibil de la ușă până-n fundul altarului.

Mi-am dat seama că aveam două opțiuni: să ignor tot și să stau, stoic, cu mâinile încrucișate pe toată durata slujbei, sau să fac ce făcea toată lumea din jurul meu. Logica mi-a spus că prima variantă avea o probabilitate uriașă de a atrage consecințe grave, așa că am ales-o pe a doua, deși vă jur că sufletul meu a urlat disperat în acele clipe „fugi, bă, boule, încotro vezi cu ochii!”

Nu l-am ascultat și am regretat de sute de ori în cele câteva ore care mi s-au părut mai lungi decât toți anii de viață scurși până atunci. La un loc. Dacă aș fi avut un cuțit la mine, cred că mi-aș fi crestat venele de la încheietura mâinii până la gât – unde aș fi desăvârșit o capodoperă, un Mona Lis, ceva. O vreme, am numărat de câte ori mi-am făcut cruce și am îngenunchiat în rând cu restul lumii, apoi, după ce deja prefixul din fața zecilor devenea tot mai mare, am renunțat. Mă simțeam strivit, distrus.

Din tot ce am citit, se pare că acele momente, în care ești la pământ, când nu mai ai putere nici măcar să speri, sunt cele în care în sfârșit te deschizi ca să-l primești pe Dumnezeu în sufletul tău, ajungi să-ți pui viața în mâinile lui. Cam așa a fost și la mine, doar că altfel. Adică, atunci când mă aflam în cele mai profunde abisuri de disperare, am avut brusc Revelația. Cu literă mare. Părea că acoperișul închisorii în care mă aflam se deschisese și puteam vedea până hăt! departe, pe culmea norilor. În clipa aceea, dragii mei, jur că am simțit că există Dumnezeu. Își oprise tot ce șurubărea la nemărginirea universului și se așezase pe tronul lui ceresc, de unde privea în jos, la neînsemnatul de mine. Și se amuza copios. Nu, nu cu răutate, ci așa, ca un bunic sfătos și blând ce se uită la năzdrăvăniile nepoțeilor lui necopți.

„Iartă-mă”, mi-a zis, „dar nu puteam rata ocazia de a vedea așa ceva.”

Și râdea. Cu gura, cu ochii, cu întreaga lui față imaginară. Și, ca din senin, povara de pe sufletul meu s-a topit. Disperarea s-a împrăștiat ca un fum. Sufletul meu a-nceput și el să râdă. Și ne-am distrat copios, împreună, de situația în care ajunsesem, până s-a terminat slujba. Iar bucuria mi-a rămas în suflet până către orele serii.

Chiar și-acum, când scriu aceste rânduri, amintirea păstrată în cufărul sufletului mă face să zâmbesc și să-mi simt inima ușoară. Sărbători fericite, dragilor! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *