Dar mie ce-mi dai?

Cu trei zile înainte de Crăciun am ieșit cu standul cu aranjamente de sezon, plus niscaiva suveniruri. Afară, în ger, pe un bulevard pietonal din Alba Iulia – locul obișnuit în care ies comercianții cu taraba la diverse evenimente cu vânzare. De cum am ajuns, înainte să apuc să-mi așez mesele, unul dintre angajații salonului de jocuri și pariuri în fața căruia m-am așezat a ieșit și a exclamat, bucuros: „O, au venit cadourile pentru noi!” Preocupat să-mi aranjez marfa, l-am ignorat. Crezând, probabil, că nu l-am auzit, omul a continuat: „Nouă ce ne dați de-acolo, că sunteți în fața magazinului nostru?” I-am spus că am autorizație de la primărie să vând în acel loc, care e domeniu public. Și că, dacă-și dorește orice cadou de la standul meu, îl servesc cu drag… pe bani.

Am crezut că lucrurile se vor opri acolo. Nț. De fiecare dată când a ieșit la țigară, omul m-a bombardat cu comentarii de genul „Uite, coronița aia ar sta bine la noi pe ușă”, „Acum vă gândiți ce să ne dați nouă de acolo, nu?”, „Da, văd eu că încercați să vă vedeți ce aveți mai ieftin, ca să nu ne dați ceva scump”, etc. Am preferat, în cea mai mare parte a timpului, să-l ignor. La un moment dat, totuși, nu m-am mai răbdat și l-am întrebat dacă-mi dă și el un bilet câștigător la pariuri, că atunci îi dau și eu coronița pe care pusese ochii. Bucuros că, în sfârșit, luam în calcul o posibilă afacere din care să capete ce dorește, omul mi-a spus: „Nu, dar vă mai aduc o cafea să vă-ncălziți, o apă minerală… Că uite, și cu domnul (nota mea: cel care avea standul la vreo 2 metri de mine) facem la fel.”

„Eu nu beau cafea”, i-am tăiat scurt elanul. „Atunci să vă aduc o apă?” „Dacă-mi trebuie o apă, intru în alimentara aia (n.m. aflată la 10 metri de mine) și-mi cumpăr”, i-am răspuns. „Da, dar eu v-o dau fără bani”, mi-a zâmbit el galeș. Cu alte cuvinte, apa pe care mi-ar fi dat-o în contrapartidă pentru un aranjament de 40 de lei era fără bani. Nu de alta, dar banii nu apăreau fizic în timpul schimbului.

Din păcate, deși au trecut 28 de ani de la căderea lui Ceaușescu, tot cu o gândire comunistă am rămas. Așteptăm să ni se dea. Cine nu ne dă, e rău. Cine ne dă, e bun. Nu contează de unde ne dă, contează că ne dă. „De ce să-l votez pe ăsta, ce, mi-a dat ceva?” Sună cunoscut, nu? Sau „Să-mi dea statul, că de-aia e stat”. Ori „Ce, sunt banii mei? Sunt de la stat, ce mă interesează pe mine…” Am întâlnit oameni pe care efectiv, oricât m-am străduit, n-am reușit să-i conving că banii statului sunt tot banii lui, doar că sunt administrați de stat. Nu există. Nu-s la mine-n buzunar, nu există. E gratis.

Hai să-i lăsăm pe ăia de sus să dezincrimineze abuzul în serviciu. Nu contează că banii deturnați sunt banii noștri. Dacă nu i-am văzut la mine-n buzunar, nu sunt ai mei. Și uite, din milioanele de euro vehiculate de ei, îmi dau și mie câte ceva – un kil de făină, cincizeci de lei, o garoafă de 8 martie, un plic personalizat înainte de alegeri. Oameni buni, ce să mai…

Nu ca tine, cărpănos capitalist exploatator de oameni, care după ce ți-ai pierdut nopțile făcând aranjamente de Crăciun, stai să le vinzi în ger și plătești taxe și impozite de pe ele, nu vrei să-mi dai și mie ceva. Huo!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *