Star Wars Episode VIII: The Last Jedi

Atenție! În acest articol voi vorbi în detaliu despre cel mai nou episod din saga Star Wars. Dacă nu l-ați văzut și nu vreți să vă stric surpriza, nu citiți mai departe. 🙂

Am fost foarte curios unde se va duce povestea începută în The Force Awakens. Mi-a plăcut și filmul acela, dar am fost de acord că s-a dovedit o simplă repovestire a lui A New Hope – din fericire, oferindu-mi aceeași stare plăcută la vizionare. O realizare reușită pentru un fan ca mine, dar fără prea multe chestiuni originale.

Din punctul acesta de vedere, The Last Jedi m-a surprins. Enorm. În sensul bun. Și, da, așa cum observa și Nic Dobre pe Facebook, traducerea corectă în românește era Ultimul Jedi, nu Ultimii Jedi. Mai jos voi trece în revistă plusurile (cu verde) și minusurile (cu roșu) filmului, în conformitate cu așteptările și gusturile mele. Așadar…

A long time ago, in a galaxy far far away…

Luke Skywalker. Excepțională viziunea asupra direcției în care a evoluat personajul. Nu a devenit marele și tarele, cel mai bun și cel mai drept, mamăl și tatăl tuturor ideilor despre Forță, Jedi și tot restul. Da, este în continuare de partea celor buni, dar a cam învățat de unul singur și, când a ajuns într-un moment delicat, n-a știut să gestioneze situația. Extrem de plauzibil. O pledoarie împotriva legendelor create despre „cei din vechime, care aveau doar calități, nu și defecte”. Disperarea de a nu găsi drumul potrivit și concluzia că mai bine se sfârșește tot, decât să-ți înfrunți propriile eșecuri. Apoi revelația. Și, în final, găsirea păcii și asumarea rolului pe care-l are de jucat în poveste. Interpretarea lui Mark Hamill e excepțională.

Yoda. Apariția lui o consider nestemata din inima filmului. Apare în momentul cheie și, prin joaca lui, îl ajută pe Luke să iasă din fundătura în care se oprise. Din nou, scoate filmul din zona „tipul bun, tipul rău”, arătând că toți suntem un amestec de nuanțe. Maestrul nu e alfa și omega, ci e cel care, la un anumit moment, știe să-i ofere discipolului său un brânci pentru a-l mișca din locul în care a rămas înțepenit. Doar atât. Firește, se poate pune întrebarea de ce n-a apărut mai devreme ca să-l sfătuiască pe Luke, de ce doar el și nu Obi-wan… Evident, motivele comerciale ale filmului sunt evidente, la fel și cele că e mai ușor să readuci în poveste o păpușă, dar lucrurile se pot explica și prin cele spuse de mine mai sus. Rolul maestrului nu e să fie baby-sitter, decât în perioada de început a uceniciei. Ulterior, rolul lui se limitează la intervenții punctuale în momente cu adevărat cruciale. În plus, apariția lui Yoda duce la posibilitatea ca Luke să rămână pe viitor un spirit care revine pentru a o ajuta pe Rey și a-l sâcâi pe Kylo Ren.

Rey și Kylo Ren. Personajele evoluează frumos. Rey încă mai e naivă, dar a învățat câte ceva. Și știe ce vrea. Crede în bine, dar știe să spună „stop” atunci când își dă seama că nu se poate mai mult. Faza cu simțitul Forței e delicioasă. La fel și cea din peșteră, cu Rey-cele-multe. Iar faptul că nu are cine știe ce ascendență cu sânge albastru mi s-a părut un lucru superb. Și foarte logic, dacă ne uităm la ideile din întreaga saga, în care singura descendență pe linie a Forței este cea din familia Skywalker – o excepție. Kylo are un trecut. Avem niște explicații pentru a înțelege de ce a ajuns așa. Nu e doar băiatul rău și atât. E mult mai complex. Și iese din clișeul „răului absolut”, dar fără a păcătui printr-o pocăire de final tipic hollywoodiană. Și are niște obsesii care-l fac să comită greșeli. Relația dintre cei doi e foarte frumos exploatată, iar Daisy Ridley și Adam Driver interpretează foarte bine.

Leia. Personajul rămâne carismatic, grație talentului lui Carrie Fisher, dar cam atât. Rolul ei mi-a dat destul de mult senzația de umplutură, ca și în The Force Awakens. Da, R2-D2, C-3PO și Chewbacca au fost cam tot așa, dar la ei era ceva asumat și logic. În cazul Leiei, ea e mare și tare în rândul rebelilor și m-aș fi așteptat la altceva. Iar faza cu zborul prin spațiu care mi-a dat senzația de Fecioara Maria combinată cu Superman mi s-a părut o idee execrabilă. Da, știu, și Leia are Forța în ea, dar niciodată n-a folosit-o mai mult decât pentru a-l simți pe Luke – și aia cu totul întâmplător. Deci… îmi pare rău, dar nu pot digera faza.

Bătăliile. Avem de-a face cu faze repetate în care liderii militari se dovedesc mai slabi la tactică decât orice copil ce a jucat un joc de strategie pe calculator. Rebelii își trimit TOATE bombardierele să atace aceeași țintă. Hux trimite TOATE navele TIE-fighters să urmărească Șoimul Mileniului. Pe bune? Când transportoarele părăsesc crucișătorul Rezistenței, sunt undeva între 10 și 15… hai, 20. Periodic, ni se prezintă scene în care câte două nave sunt lovite de tunurile crucișătoarelor Primului Ordin. Sunt vreo șase sau șapte scene de tipul ăsta, deci trebuiau să fie distruse aproape toate. Surpriză! Mereu mai rămân în jur de zece. La fel, în bătălia finală de pe planeta Crait, undeva cam la o duzină de nave ale Rezistenței pornesc împotriva pășitorilor AT-M6. La un moment dat, încep să fie distruse la greu. Dar tot rămân destule. Oare la filme cu un asemenea buget nu poate fi angajat un om care să stea și să numere câte nave erau la începutul acțiunii, câte au fost prezentate a fi lovite și câte mai puteau rămâne la final? Mai e și o fază cu un rucsac care ba e pe pragul capsulei, ba a intrat singur înăuntru. Nu e bătălie, dar tot la neatenție intră.

DJ. Dovada clară că un actor bun va reuși să creeze un personaj memorabil în câteva scene care-i sunt oferite. Benicio del Toro introduce un defect de vorbire, împrumută stilul sictirit și oportunist de la Han Solo, asprindu-l un pic, presară și puțină emoție, e fricos când simte că e încolțit, apoi profită de prima oportunitate pentru a ieși din nou în avantaj și are o viziune realistă asupra lucrurilor. Îmi doresc să-l revăd și în episodul IX.

Snoke. Who the fuck is… Snoke? Mi-a plăcut cum a fost construit, mi s-a părut inteligentă stratagema prin care Kylo Ren l-a ucis, dar… Cum a apărut Snoke după moartea lui Darth Sidious și a lui Darth Vader? De unde? Cine e? Nimic.

Forța. Explicații frumoase, în ton cu cele aflate în episoadele IV-VI, care oferă porți deschise spre explorarea ulterioară. Crește întunericul, crește lumina. Echilibrul se restabilește continuu. Nu midicloriane și femei fertilizate de Sfântul Duh al Forței – deși încă sper că, în vreunul dintre episoadele viitoare, se va găsi un mod de a integra și derapajul ăla în tabloul general, ca să iasă ceva unitar.

Rose. Un angajat ce se ocupă de întreținere știe mai multe chestii științifice decât cei care au rolul ăsta. Chiar? Și, după ce tot filmul dovedește că e dispusă să sacrifice orice pentru reușita Rezistenței, își schimbă radical abordarea când Finn e pe cale să se sacrifice ca să distrugă tunul Primului Ordin. Ca să nu mai vorbim că, din ciocnirea navei ei cu a lui Finn, puteau muri amândoi. Plus faptul că Finn a dus-o bine mersi înapoi în peșteră, fără să tragă nimeni în ei. Probabil nu se vedeau prea bine pe suprafața albă, fără obstacole, a planetei.

Muzica. La înălțime, ca de fiecare dată. Inserții superbe ale temelor clasice – Han, Luke, Leia, Yoda – atunci când era cazul, un mod perfect de a-i face privitorului pielea de găină. Plus muzica din momentele cheie.

Finalul. Punctează un lucru frumos. Da, cum a spus Luke, legendele au marele dezavantaj de a rupe lumea de realitate și a le vinde o iluzie. Dar, pe de altă parte, oamenii au nevoie de iluzii ca să meargă mai departe. Să treacă dincolo de condiția lor. Au nevoie de speranță, de un model, de o poveste. În plus, finalul deschide noi orizonturi pentru continuare.

„Lasă trecutul să moară”. Vorba asta se repetă de câteva ori în film. Mi s-a părut că are și un substrat – e vremea să lăsăm vechii eroi din Star Wars să treacă în spatele cortinei: Han, Leia, Luke. Și să lăsăm noii eroi să-și joace rolul în minunata saga Star Wars. Cu inserții, ici-colo, care să ne amintească de trecut (vezi similitudinea dintre bătălia de pe Crait și cea de pe Hoth, aducerea lui Rey în fața lui Snoke în același mod în care Luke a fost adus în fața Împăratului, reluarea hologramei în care Leia îi cere ajutorul lui Obi-wan Kenobi în A New Hope, reapariția lui Yoda, etc.)

Scenariul și regia. Există minusuri – unele dintre ele punctate mai sus – dar, per total, mi se pare că filmul e foarte consistent și inteligent. Încearcă să scoată filmul din tiparul basmului „bine contra rău”, să-i dea mai multă profunzime, să deschidă noi perspective.

Cam asta e prima impresie, după două vizionări. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *