Prostovanul și nunțile

Indiscutabil, nunțile reprezintă un element de bază al vieților noastre, în jurul cărora gravitează desfășurarea întregului an. „Unde mergi în concediu anul ăsta?” „Nicăieri.” „De ce?” „Am trei nunți…”

Există și un adevărat mercurial al cotizațiilor invitaților. Cât se dă la rude, în funcție de gradul de rudenie, de obligații, de cât a dat respectivul la nunta ta – dacă a dat! De fapt, chiar există un site care te ajută în asemenea situații. Intri, completezi câteva informații, iar programul, după ce compilează datele, furnizează rezultatul.

Totuși, faptul de a fi bărbat conferă o siguranță liniștitoare în această situație. Dacă am reuși să nu luăm în greutate de-a lungul anilor, am putea face propria nuntă, botezurile și toate nunțile prietenilor cu același costum. Ba ne-ar ajunge și de-nmormântare. Ca femeie, însă, pentru un motiv care-mi scapă, constituie o adevărată dramă existențială. Se zice că rochia de mireasă o porți o dată în viață. Din ce am observat eu, orice rochie purtată la un eveniment va fi folosită o dată în viață. Nu care cumva să sugerezi măcar că o femeie ar putea participa la două nunți în aceeași rochie, că-i gata fericirea conjugală! Și, chiar dacă bărbatul înțelege și tace, ba chiar are masochismul de a participa la aventura cumpărării respectivului accesoriu, tot nu are garanția unei nunți liniștite. Pentru că, dacă o altă invitată are o rochie similară, s-au dus zenul, karma și feng shui-ul, cum zic cei de la Taxi.

Mai există apoi acel element numit poșetă. Despre care Dan Doboș realizează o savuroasă poveste a evoluției, în funcție de vârsta posesoarei, până ajunge la stadiul de paporniță. Însă poșeta pentru nuntă e ceva aparte. Trebuie să existe, dar în ea nu încape nimic. Eventual telefonul sau un tampon – niciodată ambele. Sau un mic kit cosmetic. Atât. Restul obiectelor – la care o femeie nu va renunța cu niciun chip – trebuie să-și găsească loc în buzunarele partenerului.

Că veni vorba despre parteneri, un lucru pe care nu-l înțeleg este răpirea miresei. La ce folosește? Mirele încă nu-și dă seama ce pleașcă a căzut pe capul său. În schimb, restul nuntașilor vor privi cu jind, dorindu-și să li se ofere lor șansa aceea (din nou, după ce-au ratat-o la vremea lor). De fapt, chiar mă gândesc că ar fi utilă desemnarea cuiva care să tragă deoparte bărbații – în timp ce consoartele pupă mirii, nașii și socrii – și să-i întrebe: „Câte ore de libertate vrei?” Omul va cumpăni cu grijă la paharele pe care le va putea da peste cap fără să-i fie numărate, la damele cărora le va putea trimite ocheade fără ca asta să-i atragă reproșuri ulterioare, apoi va cere lămuriri despre tariful orar și despre posibilitatea de a plăti cu cardul, mulțumindu-i șefului pentru proaspăta descoperire de șase salarii.

Apoi va mânca și va bea liniștit, căci de bucate nu se duce lipsă la nuntă. De fapt, cinstea cred că reprezintă plata consumației. E drept că mi s-ar părea normal ca, în plicurile lăsate pe masă pentru a fi umplute cu bani, nuntașii să găsească un bon fiscal. Așa, s-ar respecta și prevederile celor de la ANAF. Eventual, omul și-ar putea chiar deduce din cheltuieli: „Nu puteți face factură pe firmă? O bag la protocol.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *