Fiind eu mai conservator de felul meu, prefer să mănânc acasă, pentru că așa m-am învățat de mic și-mi place. Totuși, când și când, ies la masă în oraș, alături de familie ori de prieteni. Și, firește, când sunt plecat pe coclauri și aceasta este singura opțiune.
De câțiva ani buni încoace, constat că opțiunile mele culinare externe devin tot mai limitate. Evident, o primă problemă ține strict de dieta mea, întrucât nu consum carne. Asta n-ar fi o problemă per se, întrucât există o sumedenie de rețete fără carne, iar unele localuri sunt foarte binevoitoare și acceptă, de exemplu, să-ți prepare omleta cu șuncă… fără șuncă. Am dat însă și peste locuri în care efectiv nu există niciun produs din care să lipsească ingredientul cu pricina, sau altele ce au rubrica „rețete de post”. Adică păpica n-are nici brânzeturi, nici ouă, bașca e făcută pentru oameni aflați la regim, fără sare sau orice alte cele ce-i pot da oareșce gust.
O a doua problemă este legată de limba în care e scris meniul. Dintr-un motiv care-mi scapă, de multe ori denumirile produselor și ingredientele conținute se rostogolesc pe pagini în melodioasa limbă italiană. Conservator cum am spus că sunt, prefer să evit alimentele care nu-nțeleg ce conțin – iar unul dintre motive este cel de la punctul anterior, pentru că nu vreau să mă trezesc că sub numele cu pricina se ascundea, mârșav, cine știe ce creatură ce respirase și mișcase până să ajungă la mine-n farfurie. Un alt motiv este cel că nu pricep ce-are orezul de trebuie numit risotto, sau cum s-o zice. Deh, la mine, la țară, suntem mai bătuți în cap.
A treia problemă o constituie rețetele menite să mulțumească pe toată lumea. Adică dau peste unele localuri cu o politică atât de… corectă politic, încât servesc o mâncare fără personalitate, ca nu cumva prin condimentare să afecteze un client cu probleme de sănătate. De curând am salivat în fața unui orez cu hribi, doar pentru a da peste o mâncare anostă, despre care mi s-a explicat că n-are sare, că ciupercile și orezul au fost doar fierte și atât, pentru ca nu cumva să le comande cineva aflat la regim. Câh! Mă simt discriminat.
Tot legat de subiectul anterior este și problematica salatei, servită sub forma unor legume tăiate și atât. Fiecare și-o prepară după cum îi place, care mai sărată, care mai piperată, care mai cu oțet, care mai fără. Din aceleași motive. Bine, să zicem c-o fi așa, dar atunci nu mai înțeleg de ce trebuie s-o plătesc, dacă tot mi-o prepar eu, și de ce să mai vin să mănânc în oraș, că mi-o pot face acasă.
Ei, dar dacă problemele de mai-nainte ar mai fi cum ar mai fi, cele două care urmează mă bulversează complet. Acum, am înțeles că gătitul a devenit o artă și se pune preț pe aspect. Până la un punct, sunt de acord – căci mâncarea trebuie să fie și un pic fățoasă, nu să te facă să te uiți lung la ea, întrebându-te dacă acolo e ceva comestibil, ori un extraterestru trecut prin mașina de tocat. Dar de aici și până la picturile a la Pollock, e cale lungă. Mănânc fiindcă mi-e foame, nu pentru că vreau să văd o farfurie goală, cu niște linii, puncte și sfârcuri colorate în ea. Cum să mă satur cu o bucățică mică cât o falangă? Și ce e de presupus să fac cu liniile alea? Să le trag pe nas? Da, ok, dacă vorbim de o gustare luată cândva, între mese, ar merge. Dar când merg într-un local să mănânc, vreau să mănânc. Clar?
Cealaltă nemulțumire provine de la un curent care am înțeles c-ar fi la modă în ultima vreme. Când l-am chemat pe șeful de sală al unui restaurant de patru stele și i-am atras atenția că orezul din dovlecelul umplut nu e făcut, mi-a explicat zâmbind că e gătit al dente. Mi-au zis și comesenii ce și cum e cu Terentele ăsta, dar la mine unu și cu unu fac doi: la noi, la țară, asta se cheamă mâncare negătită și e motiv de divorț. Adică, na, poate că vrei să fii trendy, dar măcar dă-mi un avertisment, ceva, că la tine se gătește după moda asta, ca să știu și să mă feresc.
Bine, evident că toate localurile cu metehnele sus-menționate ajung să fie tăiate de pe lista mea. Nu pentru că le-aș considera proaste, ci pentru că între ce înțeleg eu prin mâncare și ce înțeleg ele există o incompatibilitate. Până la urmă, ele au libertatea să gătească cum vor, iar eu am libertatea să mănânc unde vreau. Adică acasă. Sau, dacă mă duc la ele, să comand cașcaval pane cu cartofi prăjiți. Că acolo n-au ce schimba. În cel mai rău caz, dacă n-au pus sare, pun eu și suntem chit. Și nici nu mă costă cine știe ce.
Și dacă n-au pus cașcaval?
Atenţionez chelnerul că a uitat să mi-l aducă. 😀