Omul modern, omul viitorului (II)

Daniel Timariu

Am să încep acest nou articol despre omul viitorului cu o întrebare. Dacă e retorică sau doar o formă de stimulare a gândirii creative, vom vedea. Întrebarea este: cât de dependenţi de unelte suntem? Nu în viitorul apropiat, nu în viitorul îndepărtat, când roboţii lui Asimov vor mişuna peste tot, ci acum, chiar în zilele noastre.

Pornind de la mic la mare, mă văd nevoit să recunosc că eu sunt dependent de tehnologia modernă. Bucătăria este plină de unelte, laboratorul, cum îi spunea taică-meu. De la banalele cuţite din oţel inoxidabil, la farfuriile incasabile, frigider şi congelator, aragaz cu rotisor, maşină de spălat vase, friteuză electrică, mixere, râşniţe, aparat de făcut pâine, oală sub presiune. O mulţime impresionantă de unelte, fiecare în parte înglobând tehnologii de neimaginat cu câteva secole în urmă, ba unele, chiar cu câţiva zeci de ani!

Ce lipseşte acestui peisaj casnic pentru a trece din realitatea imediată într-o utopie, sau distopie? Robotul casnic. Nu-i zic android, aşa cum nu-mi zic mie wetware doar pentru că sunt uneori un terminal uman în marea râşniţă a economiei mondiale. Robotul casnic ar trebui să fie o sumă a uneltelor moderne, în stare să administreze toate funcţiile casei, în stare să facă mâncare, să facă curat, să spele şi să mă îngrijească. El ar fi utilizatorul suprem al internetului lucrurilor, parte din această reţea, nod de date, utilizatorul perfect!

Şi ce rol am eu în aest nou bio-mecanico-mediu? În ce măsură sunt, sau voi fi, integrat în noua paradigmă? Dacă eu, ca fiinţă din carne şi sânge, rămân în acelaşi stadiu de dezvoltare materială, mă mai pot eu numi stăpânitorul lumii, sau măcar al uneltelor create de mine? Frigiderul merge şi când sunt eu plecat, aspiratorul e bine mersi şi fără mine, chit că nu ştie să se pornească de unul singur. Dar, odată ce toate aceste lucruri vor avea un stăpân, acel robot casnic, ele vor putea funcţiona şi după moartea mea, la fel cum astăzi conturile de pe reţelele de socializare ne supravieţuiesc.

Dar nu despre roboţi, androizi sau internetul lucrurilor este acest articol. Subiectul principal este omul, adică noi, sau eu. Nu am nici o îndoială că cele spuse mai sus se vor îndeplini. Coreea de Sud are deja un internet al lucrurilor, iar mulţi dintre noi avem telefoane inteligente cu funcţii ce ne depăşesc puterea de înţelegere, dar care ne ţin conectaţi zi şi noapte la mersul lumii. Aşadar, fără voie, suntem împinşi spre autoperfecţionare continuă sau spre transformare ireversibilă.

Omul modern este o fiinţă parţial domesticită. Similar pisicilor şi câinilor, undeva în noi, ascuns între pliurile bunei creşteri, legilor şi normelor sociale, stă supraomul, cel în stare să-i provoace pe zei la luptă dreaptă. Acest eu de care au vorbit şi vor vorbi mereu filosofii, ne defineşte ca specie, şi nu carnea sau aspectul fizic. Pentru că putem fi ologi, de culorile curcubeului, sau având genuri autodeclarate, esenţa noastră, scrisă în ADN, este aceea de om. Sau, vorbind mai popular, sufletul, suma reacţiilor chimice şi a proceselor fizice ce ne conferă unicitate. Prin urmare un posibil scenariu al omului viitorului este schimbarea materială a omului, a fenotipului uman.

Indiferent cum vom face acest lucru, tehnologic sau genetic, din acel moment ne vom schimba rostul în lume, sărind din rafturile evoluţiei direct în văzduhul creaţiei. Însă ce mi se pare mie cel mai important, în toată această evoluţie, este cât şi până unde se poate întinde capacitatea noastră intelectuală. Vom putea noi, chiar şi folosind tehnică încorporată, aşa cum văd fanii cyberpunk omul viitorului: mufe, cabluri, conexiuni wi-fi, memorii adiţionale, să depăşim limitările impuse de natură?

Dacă cădem de acord că omul poate fi îmbunătăţit fizic pornind din două părţi: dinspre exterior, prin unelte şi dispozitive externe, numite şi cârje tehnologice, şi din interior, prin intervenţii genetice, trebuie să recunoaştem că în ambele situaţii vor îmbunătăţii doar partea materială a noastră. Lăsând creierului libertatea de evoluţie sau involuţie. Ca un paradox, foarte mulţi oameni se plâng că îşi uită parolele, respectiv nu-şi mai amintesc numerele de telefon. Cu cât presiunea pe corp scade, prin preluarea muncilor grele de către maşini, cu atât presiunea pe creier creşte. Oricât am vrea să ne credem de geniali, avem o limită.

Îmi pot închipui un creier aşezat într-o cuvă, legat prin lungi conexiuni neuronale de o mulţime de alte centre nervoase, sintetice sau biologice, tot ce înseamnă organe de simţ fiind înlocuit de copii sintetice, mai fine, mai uşor de reglat, cu o interfaţă ce-i poate oferi omului informaţii suplimentare. Un fel de supraom de tip pulp fiction. Cu auzul, vederea şi puterea ridicate la niveluri de neimaginat. Chiar dacă omul doar stă într-o supă de nutrienţi, pe un raft, într-o magazie, administrată de un robot. Seamănă a Matrix şi da, lumea cyberpunk imaginată acolo, sau în Ghost in the Shell, se poate întrevedea în schimbările din jurul nostru: realitate virtuală, internetul lucrurilor, maşini autopilotate, clonare de organe, locuinţe inteligente şi multe altele.

Toate acestea au nevoie de timp pentru a se dezvolta şi a se disemina. De puţin timp, pentru că toate descoperirile ştiinţifice conduc spre uşurarea muncii omului şi crearea unui mediu cât mai securizat şi îmbelşugat. Un om fără corp, un om virtual, din care doar creierul mai aminteşte de predecesorul lui, poate fi Omul Viitorului, un homo dependent în totalitate de tehnologia creată şi nu evoluată. Dar un om cu aceleaşi năravuri. Cu siguranţă chiar şi acolo, în lumea din magazie, vom avea zei, vom avea războaie şi ne vom ucide.

Daniel Timariu a publicat până acum trei cărţi: Ameţeli postlumice (2016, ed. Eurostampa), Fete în roşu şi alte povestiri poliţiste (2016, ed. Tritonic) şi Tenebre. Cazul Laura (2017, ed. Tritonic)

Un comentariu

  1. Pingback:Despre omul viitorului (partea a II-a) | Daniel Timariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *