De la Lacul Roşu la Târgu Neamţ

Ziua a doua a călătoriei ne-a adus, încă de la începutul ei, în faţa unui peisaj magnific: Cheile Bicazului. Le mai văzusem demult, în urmă cu peste trei decenii, dar nu le mai reţineam măreţia.

Am coborât apoi lin către Piatra Neamţ, un oraş care mi-a rămas la suflet prin cochetăria lui. E drept că n-am petrecut mult timp acolo, dar – atât cât am făcut-o – m-am simţit foarte bine. Am vizitat Curtea Domnească şi Turnul-clopotniţă, unde am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost să urci şi să cobori zi de zi treptele acelea înguste spiralate. Am intrat în pivniţele reconstituite în ultimii ani şi m-a bucurat să văd că autorităţile locale acordă aceeaşi grijă readucerii la viaţă a istoriei ca şi cele din Alba Iulia. Am intrat şi în muzeul ce adăposteşte vase şi figurine ale culturii Cucuteni. La fel ca în alte situaţii similare, m-a impresionat meşteşugul oamenilor ce au trăit în urmă cu 5-6.000 de ani. Ce mi-aş fi dorit, însă, era ca muzeul să fie viu, nu mort. Adică expoziţia de obiecte vechi să fie însoţită de filme, de un colţ în care să fie readusă la viaţă o bucată din acele vremuri de mult apuse. Am avut parte de o mostră de viaţă (actuală) după ce am ieşit şi am mers să vizitez biserica: doi popi stropeau de zor motorul unei maşini, binecuvântând-o pe ea, şoferul ei şi toţi cei ce aveau să-i fie pasageri. Fiecare cu piticii lui. Aflând că telegondola nu e prea scumpă, am decis să facem o călătorie cu ea până pe vârful muntelui Cozla, ocazie de a admira peisajul superb al oraşului, cu Bistriţa în fundal.

Am pornit mai departe în periplul nostru şi am fost plăcut impresionat de drumurile bune şi de faptul că obiectivele turistice erau foarte bine semnalizate. Am trecut pe la mănăstirile Văratic (sau Văratec, că am întâlnit ambele grafii) şi Agapia. Superbe, mai ales prin prisma grădinilor pline de flori frumos îngrijite! Stând acolo, chiar am simţit impactul sufletesc, pacea interioară, spiritualitatea locului. Am avut ocazia să beau şi un suc de brad rece, delicios şi să vizitez mormântul Veronicăi Micle, respectiv casa în care au stat mama şi sora lui Alexandru Vlahuţă şi pe care scriitorul a vizitat-o des. Frumoase locuri, le voi păstra în suflet. Păcat doar că măicuţele de la Văratic/Văratec erau cam puse pe harţă.

A venit la rând casa lui Ion Creangă din Humuleşti. Prin nu-ştiu-ce miracol, mi-o aminteam de la vizita aceea de demult. Partea frumoasă a fost că acum am prins un grup de elevi cărora un ghid hâtru le povestea despre scaunul pe care „li se scărchinau schinările” copiilor neascultători, ori despre soba de după care Nică şi fraţii lui săreau asupra tatălui proaspăt venit acasă „speriindu-l ca la Baba Oarba”. Savuros! Am apreciat şi iniţiativa unui parc tematic aflat chiar lângă casă, cu secvenţe tridimensionale din scrierile lui Creangă, combinate inteligent cu un mini-muzeu al satului ce permite vizitatorilor să vadă cum trăiau ţăranii moldoveni pe vreme aceea. Totuşi, personajele erau groteşti în raport cu gusturile mele. Adică urâte, mai pe româneşte. Soţiei mele i-au plăcut, deci… Şi nu înţeleg de ce, în ziua de azi, e nevoie de panouri cu citate kilometrice din scrierile lui Creangă, când s-ar putea folosi difuzoare din care să se reverse poveşti în dulcele grai moldovenesc. Deh, am şi eu piticii mei.

Mănăstirea Neamţului, pe care am vizitat-o după aceea, mi s-a părut sinistră. O librărie imensă aflată într-o dezordine de nedescris, cu un călugăr care şi-a făcut apariţia de undeva, din spate, dintre cărţi, exact ca în filmele horror. Iar înăuntrul mănăstirii… Bălării cât casa, o capelă întunecată şi călugări misterioşi. Combinate cu ochiul din triunghi ce străjuieşte locul, mi-a dat impresia că mă aflam în locul în care se iniţiază vrăjitorii. Odată ce am privit lucrurile din perspectiva asta, i-am găsit farmecul. Aproape de mănăstire am mai găsit două obiective interesante – biserica foarte frumos pictată a unui seminar teologic şi o casă în care Mihail Sadoveanu a petrecut ani buni ca musafir. Cel din urmă obiectiv a fost aşa cum îmi place – în două camere se auzea vocea prozatorului citind ceva, în alta, pe un ecran, rula un interviu cu soţia lui. Cu alte cuvinte, un muzeu viu.

Am decis să poposim peste noapte în Târgu Neamţ. Localitatea mi-a lăsat o impresie neplăcută, în ciuda unor mici oaze de frumuuseţe (cazarea şi un cetăţean amabil de pe stradă). Un oraş cenuşiu, cu aspect de perioadă ante-decembristă, mâncare prost gătită (despre mâncatul la localuri voi scrie un articol întreg, într-o zi), mulţi oameni cu un miros ce ridică semne de întrebare privind folosirea apei şi săpunului (mă refer la zona centrală a oraşului, nu la periferii, unde le-aş mai putea găsi o scuză), precupeţi care nu te lasă să-ţi alegi tu fructele şi legumele (că, deh, pe banii mei cumpăr ce vrei tu să-mi dai), şosele cu canalele aflate la o şchioapă sub nivelul asfaltului (obligându-te ori să faci slalom, ori să-ţi strici maşina), o Cetate a Neamţului închisă fără a se anunţa acest lucru decât în dimineaţa zilei cu pricina, o casă memorială a Veronică Micle pe a cărei uşă scria că trebuie să mergem la muzeul de vizavi (evident că n-am făcut-o, oricum ştiam că-i moartă, îi văzusem mormântul la Mănăstirea Văratic/Văratec 🙂 ) şi, cireaşa de pe tort, o toxiinfecţie alimentară pe care am luat-o la pachet eu şi soţia. Dacă n-aş vrea să văd totuşi acea cetate, probabil că nu mi-aş mai dori să calc pe acolo. Îmi pare rău pentru locuitorii oraşului, dar… asta e experienţa cu care am rămas eu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *