De la Alba Iulia la Lacul Roşu

Era cald. Mult prea cald pentru gustul meu, mai ales când vine vorba să stai într-o maşină. Nu-i vorbă, am aflat ulterior că, după plecarea noastră, Alba Iulia a fost potopită de furtuni ce au smuls izolaţia de polistiren de pe blocuri. Cu alte cuvinte, s-ar putea zice că am fugit la timp.

Prima oprire am făcut-o la Blaj. Mai văzusem Câmpia Libertăţii de vreo două sau trei ori – ultima dată în urmă cu un sfert de secol – dar soţia mea o cunoştea doar din poze şi din cărţile de istorie. Şi i-ar fi fost mai bine să rămână aşa. Un tăpşan de margine de localitate, cu tufişuri şi buruieni crescute alandala, copaci netoaletaţi, petice de iarbă alternând cu petice de pământ bătătorit. Undeva, la capătul opus intrării sinistre, monumentele. Neîngrijite, cu gunoaie aruncate în jurul lor, ba chiar şi cu un bust căzut de pe soclu. Despre pancarte cu ceva informaţii, ori vreun loc de unde să se poată lua suveniruri nici nu poate fi vorba. O rază de speranţă ar fi, deoarece am văzut că se lucra la nişte alei şi un sistem de iluminat. Poate că va prinde cândva viaţă această bucată de istorie. Deocamdată mi s-a părut jenantă şi penibilă.

Cu totul altfel au stat lucrurile la cetatea Sighişoarei. Deşi am trecut de nenumărate ori prin oraş, nu m-am oprit niciodată să vizitez acea parte istorică. Impresia bună a pornit de la toaletele extrem de civilizate de la baza ei. Cetatea în sine e o poveste întreagă. E locuită, are pensiuni, localuri, buticuri, tarabe, cimitir, biserici, primărie, licee, muzee. E un oraş în sine, îngrădit de ziduri vechi. Reclame care mai de care mai frumos ticluite te invită să petreci o noapte unde s-a născut Dracula, unde a stat, ş.a.m.d. Inspirat, un localnic a scris: „În casa asta n-a stat niciodată Dracula”. Totul e să ştii cum să-ţi faci reclamă. Pentru mine, vizita acestei cetăţi a reprezentat un suflu ce mi-a încărcat sufletul şi imaginaţia. Să nu vă mire dacă vreo viitoare povestire sau carte se va petrece acolo. Şi cred că voi petrece cândva 2-3 zile şi nopţi acolo, să mă pot transpune în alte lumi, alte vremuri. În afara faptului că mi-aş dori să se renoveze un pic mai mult (sunt adeptul unor reconstituiri frumoase, nu a unor ruine vechi), în rest e un vestigiu care mi-a rămas la suflet.

În continuare, am mers la Praid, unde am vizitat pe fugă Salina. Drăguţă, dar merită să mergi să stai acolo, în ea, mai multe zile. Să joci badminton, tenis de masă, să citeşti, să te relaxezi. Altfel, rămâne doar o vizită inedită – mi s-a părut interesantă mai ales biserica închipuită într-un colţ. Şi m-am amuzat de goana cu care eu şi soţia am urcat scările ca să ajungem la autobuz… pe partea greşită. Asta ca să ştim a doua zi de unde aveam febra musculară.

Finalul zilei am decis să fie la Lacul Roşu. Un drum dificil, dar superb. Cum n-am vrut să ne facem rezervări din timp, am avut surpriza să găsim toate locurile de cazare pline până la refuz. Am alergat de nebuni, pe-acolo, căutând ceva, sunând la numerele de pe pancarte, consultând internetul. Fără succes. Resemnaţi cu gândul că vom dormi în maşină, aşa împuţiţi cum eram, am mers la o terasă să ne punem măcar burta la cale. Spre norocul nostru, patroana terasei deţinea şi locuri de cazare – Căsuţele Suhardul Mic, cu căsuţe şi corturi. Un cort mai era liber şi l-am acceptat cu multă recunoştinţă. Am avut la dispoziţie baie civilizată, cu toaletă, chiuvetă, duş şi tot tacâmul. Iar în cort…. ei, mobilier, curent, tot tacâmul. Nici Khal Drogo nu i-a oferit lui Daenerys tot confortul ăsta! 🙂

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua întâi.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *