Arta, ca o chestiune de gust

Prima perioadă după ce am început să deslușesc slovele a fost tare frumoasă. Plonjam cu bucurie în poveștile care-mi cădeau în mână. Un pic, am fost lăsat să mă bucur de această nouă jucărie. Apoi a venit vremea lui „asta trebuie s-o citești neapărat”. Destul de repede m-am prins că lectura nu trebuia făcută așa, după cum îmi venea mie, ci respectând un anumit canon. Cu alte cuvinte, unele texte erau mamăl și tatăl tuturor textelor și erau musai de citit, că altfel rămâneam prostovan. Câtă vreme restul, cele care-mi făceau cu ochiul din diverse motive, era frumos dacă le citeam, dar nu era musai s-o fac.

Copil cuminte cum am fost, m-am conformat regulilor. O vreme. Până când am început să constat că acele cărți despre care se presupunea că trebuie să le fi citit, fiind repere ale literaturii, nu erau chiar pe gustul meu. Din acest punct de vedere, am mai spus-o și cu alte ocazii, am fost de-a dreptul traumatizat de trei cărți care reveneau periodic pe lista de lecturi, puse ba de unul, ba de altul: CuoreSingur pe lume și Oliver Twist. Le-am început de multe ori și le-am abandonat tot de-atâtea. Mi s-au părut înfiorător de plicticoase. Am făcut o adevărată alergie la ele și la autorii lor, motiv pentru care cu chiu cu vai am reușit să mă conving să mai citesc un Dickens, vreo 20 de ani mai târziu. E vorba despre Colindă de Crăciun, iar meritul îi aparține interpretării lui Patrick Stewart. Am constatat că, chiar și după atâția ani de la dezagreabila interacțiune cu Oliver Twist, alergia s-a reactivat la primele rânduri. Nu de alta, dar trauma fusese prea mare în copilărie.

Și nu, Micul Prinț nu mi-a plăcut deloc câtă vreme am fost copil, l-am gustat parțial abia pe la vreo 30-35 de ani. Eu eram fascinat de Winnie the Pooh.

Ei, dar ce ai citit când erai copil sau adolescent, treacă-meargă. Se mai acceptă și nu te mai prea întreabă nimeni despre asta. Dar ce te faci când ești adult? Cum, n-ai citit cartea AIA? Nu l-ai citit pe autorul ĂLA? Complexat de acest aspect, am încercat periodic să devin un cititor cultivat. Adică să am bagajul de lecturi „fără de care nu se poate”. După încercările eșuate din liceu, știu că am făcut o tentativă serioasă prin facultate. Nu de alta, dar stârnisem oroarea unor literați când au aflat că nu-l citisem pe X, nu pierdusem nopțile pentru Y, nu mă adăpasem din izvorul înțelepciunii cărții A, nu fremătasem la acțiunea cărții B…

Am primit o listă. Trebuia să fie mult mai lungă, fiindcă – nu-i așa? – eram extrem de ignorant în ceea ce privește adevăratele valori ale literaturii, dar până la urmă s-a făcut una cu ceea ce era neapărat și neapărat să cunosc dacă aș fi vrut să-mi mai spun vreodată cititor. Despre scriitor, nici nu mai încăpea vorba. Cap de listă era Dostoievski cu Crimă și pedeapsă. După 100 de pagini, n-am mai suportat. Replica mea a sunat cam așa: „A fost o crimă să puneți cartea asta pe listă și o pedeapsă că am citit atâtea pagini din ea.” A urmat Un veac de singurătate de Marquez. Pe care, fără glumă, am abandonat-o de 40 sau de 50 de ori, apoi am tras de mine să mai încerc să citesc încă vreo câteva pagini. Cu chiu cu vai, am terminat-o. Și mi-am jurat că nu voi mai pune mâna pe vreo carte a acestui autor. Muntele vrăjit al lui Mann m-a pierdut la poale. Eco și-al lui Pendul al lui Foucault m-a plictisit de moarte – din fericire, am abandonat cartea înainte să se petreacă acest lucru. N-am mai rezistat, am aruncat o privire pe lista aia și mi-am spus, înciudat, că nu mai citesc niciun autor de pe ea. Aia nu era lumea mea. Nu erau poveștile mele.

Precum spuneam, periodic am încercat să mă mai ating de valorile literare ale omenirii. Cu mici excepții, au fost lecturi pe care le-am abandonat repede, sau, dacă totuși le-am dus la final, mi-au displăcut profund.

Firește, cel mai simplu este să fiu etichetat drept incult, câtă vreme cultura mea literară nu include anumite opere considerate de unii esențiale. Că nu am citit autorii valoroși. Privind din perspectiva mea, aș spune că nu pot fi declarat incult, câtă vreme la viața mea am citit câteva mii de cărți. Iar autorii ăia ridicați în slăvi nu sunt deloc valoroși.

Cine are dreptate? Atenție, n-am spus că nu i-am înțeles pe autorii respectivi, ceea ce ar aduce în discuție intelectul meu, ci că m-au plictisit. Cu alte cuvinte, ceea ce-mi ofereau ei în cărțile cu pricina nu era ceea ce căutam eu în literatură. Cam ca și cum m-aș duce la cofetărie pentru o prăjitură însiropată, iar vânzătorul mi-ar da un bol cu alune sărate. În fine, comparația nu e tocmai bună, pentru că alunele cu pricina îmi plac. 🙂 Ideea era, însă, că gusturile pe care le avem în materie de artă fac să ne placă sau nu un anumit lucru. Că la unele tresăltăm, la altele simțim că „ar fi ceva”, în timp ce la altele rămânem complet indiferenți. Unii se mulțumesc cu ce le place, alții doresc să sape peste tot în căutarea firelor călăuzitoare, a sensurilor ascunse. În ceea ce privește literatura, unii vor acțiune, alții descrieri, unii caută personaje, alții idei. E posibil ca doi autori să scrie același gen de texte, dar stilul unuia să mă atragă pe mine, pe tine să te atragă al celuilalt, pe un terț al amândurora, iar pe un al patrulea niciunul.

Poate ar fi bine să începem să renunțăm la ideea că, în artă, ar exista ceva numit valoare universală. Nici faptul că un anumit număr de oameni consideră o operă excepțională, nici că anumiți critici au spus despre ea că e genială nu duce la asta. Valoarea mea în ceea ce privește literatura poate fi complet diferită de valoarea ta, tot așa cum avem gusturi muzicale diferite, ne plac mâncăruri diferite, ne place să ne petrecem timpul liber în mod diferit, ne alegem meserii diferite.

Hai să începem să acceptăm că orice cititor poate emite orice părere despre un text pe care l-a citit. Indiferent ce a spus criticul X sau Y, ori câte milioane de alți oameni au fost de părerea aia sau ailaltă. Că asta nu face textul mai bun sau mai rău, nici cititorul mai deștept sau mai prost. Ci e doar gustul lui, opinia lui și că, în funcție de ea, își alege lecturile viitoare. Care pot conține un anumit autor, sau îl pot evita. Din motive pur subiective.

Și, culmea, perfect valabile. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *