Și-al cui ești, prostovane?

Una dintre imaginile care m-a fascinat din copilărie a fost aceea a mașinii cu capota ridicată. Întotdeauna, unul sau doi bărbați șurubăreau vârâți până la brâu printre componentele din jurul motorului. Invariabil, lângă vehiculul se strângeau ca la circ alți nouă-zece inși care, în timp ce-și scărpinau burțile și mai luau o gură de bere, își dădeau cu părerea: „Ia verifică, n-o fi de la bujii?”, „Io cre’ c-o murit bateria”, „Vezi de delcou”, ș.a.m.d. Evident, când se rezolva problema iar cei doi care munciseră erau murdari ca vai mama lor, părerologii curați și ușor mai aburiți aveau grijă să atragă atenția că ”ți-am zis io”

Ceva mai încolo de amicii buni-cunoscători în ale mașinilor, ședeau femeile. Bine priponite pe băncile din stradă, cunoșteau la perfecție cine, cu cine și unde a făcut. Și, mai ales, de ce n-a fost bine că Maricica a spălat într-o zi de vineri, că Geta a lu’ Cutărelu’ și-a cumpărat nu-știu-ce – cu alte cuvinte, cum ar trebui să-și organizeze viața minut cu minut fiecare om din obște, pentru că altfel lumea stă strâmbă. Ca o paranteză, n-am reușit să pricep niciodată cum de, deși am ajuns în miez de noapte într-un sat necunoscut, a doua zi de dimineață toate babele știau cine sunt și de unde vin.

Cumva, am crezut că asemenea obiceiuri se vor pierde, treptat, odată cu trecerea anilor. M-am înșelat. Zilele trecute, un om avea de livrat ceva la o adresă pe care n-o găsea. Întrebând el în stânga și-n dreapta unde e numărul X de pe strada Y, a fost supus unui adevărat interogatoriu: cine e, de ce caută adresa aceea, ce vrea să livreze, cu ce se ocupă firma la care lucrează, de cât timp e angajat acolo, dacă a mai lucrat și-n altă parte, dacă merg bine afacerile în ziua de azi și o grămadă de alte chestii fără nicio legătură cu căutarea omului. Bietul de el a primit un răspuns abia după vreo zece minute. Și suna cam așa: „Habar n-am unde-i adresa asta, dom’le! Nu știu, mai caută, mai întreabă… N-ai vreun număr de telefon să suni?”

Asta mi-a adus aminte de bancul acela cu coada de pe vremea comunismului la care se rătăcise și un negru. O babă, curioasă pentru că nu mai văzuse până atunci așa ceva, se apucă să-l descoasă din ce țară e, apoi din ce regiune, oraș, cartier, stradă, ajungând într-un final la apoteotica întrebare: „Și-al cui ești, maică?”

Eu cred că românul s-a născut prozator, nu poet. Că acolo ai nevoie să cunoști tot istoricul omului, să speculezi, să te scufunzi în profunzimile existenței sale, iar scopul… Eh, pe cine mai interesează scopul? Material de bârfă să fie. 😀

2 comentarii

  1. Ileana Andreea Drop

    să scrie mai des prostovanul, că mă distrează teribil și sunt ferm convinsă că nu sunt singura. dar dacă prostovanul ar scrie o carte?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *